Sfintele taine și ierurgii

 Sfintele taine și ierurgii


SFINTELE TAINE

Biserica Ortodoxă are șapte Sfinte Taine: 

Botezul; Mirungerea; Euharistia; Pocăinţa; Preoţia; Cununia și Maslul.

Generalităţi despre Sfintele Taine

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi încredinţate Bisericii, prin care se împărtăşeşte credinciosului harul Sfântului Duh. Săvârşitorul Sfintelor Taine este Hristos prin slujitorii săi: episcopi şi preoţi. Necesitatea Sfintelor Taine este de netăgăduit, pentru că împărtăşesc harul lui Dumnezeu care este condiţia obligatorie pentru mântuire. Locul săvârşirii, de obicei în biserică. Numărul Sfintelor Taine în Biserica Ortodoxă este de şapte.

1. Taina Botezului

 Ce este botezul?

Botezul este Sfânta Taină care prin întreita cufundare în apă şi invocarea numelui Sfintei Treimi se şterge celui botezat păcatul strămoşesc şi celelalte păcate săvârşite până în acel moment (dacă cel botezat este adult), se naşte la o viaţă nouă, spirituală, şi devine membru al Bisericii lui Hristos. Botezul este numit şi "uşa tainelor", fiindcă numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după har şi mădulare vii ale trupului Sau mistic şi numai astfel, botezaţi fiind, putem primi şi celelalte Taine. Botezul este întemeiat ca Taină de către Mântuitorul prin cuvintele: "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28,19). 

Săvârşitorii Tainei Sfântului Botez sunt episcopii şi preoţii, căci lor le-a încredinţat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza şi diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru şi un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In acest caz, dacă cel botezat trăieşte, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului şi administrarea Tainei Mirungerii şi a Sfintei Împărtăşanii. Formula botezului este: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin, şi-al Fiului, Amin, şi-al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Botezul nu se repetă.

În ziua întâi, după nașterea pruncului, se face rânduiala pentru femeia lăuză

În prima zi, îndată ce femeia naşte un prunc viu, soţul acesteia sau o rudă a mamei aduce la biserică o sticlă cu apă curată (plată) pentru sfinţire, iar preotul se roagă pentru iertarea păcatelor mamei şi pentru îndepărtarea tuturor răutăţilor şi pentru vindecare. Cu această apă sfinţită se stropeşte casa, lăuza, pruncul şi toţi ai casei. Apoi preotul citeşte trei molitve pentru femeia lăuză, în care se roagă pentru grabnica ei ridicare din patul naşterii, pentru iertarea păcatelor ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala duhurilor necurate şi pentru curăţirea mamei de întinăciunea trupească pricinuită de naştere. În a doua rugăciune, preotul cere Domnului s-o miluiască pe mamă, pe prunc, trimiţându-le îngeri luminaţi și strălucitori, ferindu-i de toată fermecătura și de asuprirea duhurilor rele. Se citeşte și rugăciunea de curăţenie pentru cei care s-au atins de lăuză, considerându-se "necuraţi", după Levitic (12, 1-4). Dacă preotul face această molitfă acasă, stropeşte cu apă sfinţită pruncul, casa şi pe cei ai casei; iar copilul însemnat cu semnul sfintei cruci la frunte, la gură şi la inimă. Din apa sfinţită cu acest prilej se obişnuieşte a se pune în baia (scăldătoarea) copilului, în primele trei zile după naştere.

La 8 zile după naştere, se face rugăciunea la însemnare și de punere a numelui pruncului 

La opt zile după naştere, este chemat preotul acasă unde se află pruncul născut şi face rugăciunea de punere a numelui copilului. Preotul îl binecuvântează, făcându-i semnul crucii la frunte, pentru luminarea minţii şi a gândurilor; la gură, pentru sfinţirea cuvântului şi a suflării şi la piept, pentru ferirea inimii de poftele şi patimile trupeşti; apoi îi citeşte o rugăciune pentru punerea numelui. În timpul din urmă, preoţii împreunează această rânduială fie cu cea din ziua întâi, fie cu cea a botezului.

Datina de a pune numele pruncului a opta zi după naştere este veche, fiind moştenită din Legea Veche, care orânduise această zi pentru curăţirea pruncilor de sex bărbătesc, prin tăierea împrejur şi prin punerea numelui (Lev. 12, 3). Noi, creştinii, am păstrat-o fiindcă şi Mântuitorul însuşi a fost tăiat împrejur a opta zi după naştere, când I s-a pus numele de Iisus (Luca 2, 21).

Numele care se dă la botez pruncului este de obicei numele naşului, sau al sfântului zilei, sau al altui sfânt pe care părinţii îl aleg copilului ca patron sau ocrotitor. Este bine să se pună nume de sfinţi din calendarul ortodox. Sfântul al cărui nume îl purtăm trebuie să fie pentru noi nu numai un ocrotitor sau păzitor, ci și un model de urmat şi un îndemn statornic spre adevărata vieţuire creştinească.

Botezul grabnic sau de urgenţă

Se cuvine a şti că, dacă pruncul născut este slab şi nu suge, ci trage să moară, nu trebuie să aştepte, cum rău zic unii, până la a şasea sau a opta zi, spre a-l boteza; ci în ceasul în care s-a născut, spălându-l, un bărbat sau orice persoană botezată îndată să-l şi boteze, spre a nu muri nebotezat. Dacă va trăi pruncul, acesta se va aduce la biserică, unde preotul va continua rânduiala botezului.

Naşii de botez

Părinţii pruncului născut trebuie să rânduiască naşii de botez de credinţă ortodoxă şi cucernici. Naşii de botez vor învăţa pe de rost Simbolul de credinţă (Crezul), pe care îl vor rosti la momentul potrivit. Naşul are îndatorirea să îngrijească de viaţa sufletească a finului său, învăţându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei credinţe spre a face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar şi finul este dator cu ascultare şi cu respect fată de naş, în aceeaşi măsură cum îi ascultă pe părinţii săi trupeşti.

Când se programează un Botez?

Programarea oficierii Sfântului Botez se face de regulă după nașterea pruncului, numai în biserică (nu prin telefon), duminica după oficierea Sfintei Liturghii (aproximativ orele 11,00-11,30).

Ce ai nevoie la Botez ?

Pentru oficierea Tainei Botezului ai nevoie de următoarele:

- Să completezi cererea tip pentru săvârşirea Tainei Sfântului Botez, care se găsește la pangarul de lumânări al bisericii; la această cerere se anexează o copie a certificatului de naştere al copilului și copii de pe CI ale părinților copilului;

- o pânză albă 1/1m;

- o faşă (se procură de la mercerie);

- o sticluță cu ulei de măsline (100-250g);

- cruciuliţe de botez (numărul lor diferă în funcţie de câţi invitaţi are familia);

- două prosoape;

- două săpunuri.

Cum se pregătește nașul pentru Botez?

Naşul va trebui să învețe pe de rost Crezul (Simbolul de credinţă);

Nașul dăruieşte în ziua Botezului o icoană cu sfântul al cărui nume îl va purta copilul pe care îl botează şi care va deveni după Botez ocrotitorul spiritual al pruncului;

Ce contribuții se plătesc pentru botez?

În ziua programării, părinţii copilului, dacă locuiesc în parohie, achită suma de 60 lei, reprezentând contribuţia anuală pentru biserică (dacă aceasta a fost achitată pe anul în curs, părinții vor prezenta chitanța doveditoare și vor fi scutiți de această contribuție), iar dacă părinții nu domiciliază în parohie, vor achita suma de 60 lei, reprezentând donaţie pentru biserică;

În ziua Botezului naşul va achita contribuția pentru Botez în valoare de 300 lei (din care 150 lei pentru biserică cu chitanță și 150 lei pentru slujitori) şi 100 lei separat dirijorului pentru corală.

Recomandări după botez:

La 8 zile după botez, mama luând pruncul și lumânarea de la botez vine la biserică, unde i se fac rugăciunile de curăţire de 40 de zile a mamei și de îmbisericire a copilului. Acestea amintesc momentul când Maica Domnului, la împlinirea zilelor curăţeniei, a adus dumnezeiescul Prunc la templu, unde a fost primit în braţe de dreptul Simeon, binecuvântând pe Dumnezeu că a văzut mântuirea aşteptată de Israel (Luca, 2, 22-30). Preotul citeşte molitvele de curăţire, rugându-se întâi pentru mamă, ca Dumnezeu să o curățească de întinăciune şi să o învrednicească a intra din nou în sfântul locaş şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine; se roagă apoi pentru prunc, pentru ca Dumnezeu să-l crească, să-l binecuvânteze şi să-l sfinţească. După terminarea rugăciunilor - citite în pronaosul bisericii -, preotul luând pe braţe pruncul deja botezat, îl închină la sfintele icoane, ca Domnul Iisus şi Maica Domnului să-l ocrotească în viaţă rostind cuvintele: "Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin"; iar dacă este băiat merge cu el şi în altar, închinându-l în cele patru părţi ale Sfintei Mese şi la Proscomidie, apoi în mijlocul bisericii, rostind de fiecare dată cuvintele de îmbisericire. Şi încredinţându-l mamei îi miruieşte pe amândoi.

După săvârşirea Tainei Botezului, tatăl pruncului va solicita eliberarea certificatului de botez. În acest sens, acesta va completa o cerere tip aflată la pangarul bisericii și va achita o contribuție pentru biserică în valoare de 20 lei. În cazul pierderii Certificatului de botez, un altul nu va mai putea fi eliberat, decât în urma declarării nulităţii aceluia în «Monitorul Oficial».

Este recomandat ca pruncul să fie împărtășit lunar, în prima duminică din lună, la biserică, înainte de începerea slujbelor, între orele 8-8.30.

Molitva ce se face la femeia care a avortat copilul.

De se va întâmpla ca femeia să avorteze copilul, cu voie sau fără de voie, de îndată să alerge la preotul ei duhovnic să se spovedească, să primească canonul de pocăinţă, după rânduială și să-i citească molitva de curăţire. În rugăciunea de iertare preotul spune: "...Însuţi şi pe roaba ta aceasta (n) care astăzi a căzut în păcatul uciderii cu voie sau fără de voie şi a lepădat pe cel zămislit într-însa ....vindecă-i durerile, sănătate şi putere trupului şi sufletului dăruieşte-i şi cu înger de lumină păzeşte-o de toată năvălirea nevăzuţilor vrăşmaşi...".

2. Taina Mirungerii

Aşa cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a creşte şi a se întări în cele trupeşti, cel născut prin Taina Sfântului Botez are trebuinţă de creştere şi întărire duhovnicească în viaţa cea nouă, viaţa în Hristos Domnul. Iar această întărire, care vine de la Sfântul Duh, i se dă celui botezat prin a doua Taină a Sfintei Biserici, prin Sfântul Mir (Mirungerea). Taina Mirungerii este instituită de Mântuitorul Iisus Hristos care făgăduieşte sfinţilor apostoli că le va trimite Duhul Sfânt: «Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu ; voi însă, şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus» (Luca XXIV, 49). In chip mai lămurit, pentru înţelegerea noastră, mai vădit şi mai strălucit avea să se arate instituirea acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh cu toate darurile Sale.

Taina Mirungerii este Sfânta Taină prin care preotul unge pe cel botezat cu Sfântul şi Marele Mir, spunând cuvintelor: ”Pecetea darului Sfântului Duh, Amin”. Prin această taină se împărtăşeşte primitorilor harul Sfântului Duh, care luminează mintea pentru înţelegerea şi mărturisirea adevărului creştin; ea întăreşte voia pentru propăşirea în toate cele bune, dând astfel celor botezaţi tăria de a fi adevăraţi creştini sau locaşuri vrednice ale Sfântului Duh.

Pentru săvârşirea tainei se cere ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, care se prepară din untdelemn, vin şi 35 diferite arome. Acestea se sfinţesc în Joia Patimilor, numai de către episcopi, din bisericile autocefale. Amestecul diferitelor arome simbolizează bogăţia şi felurimea darurilor Sfântului Duh. Taina Mirungerii nu se repetă decât într-un singur caz: se administrează ereticilor şi schismaticilor care se întorc la Biserica Ortodoxă, după lepădarea publică a ereziei sau a schismei şi revenirea la dreapta credinţă.

În Biserica Catolică, Taina Mirungerii este despărţită de cea a Botezului şi poartă numele de Confirmare, care se administrează la vârsta de 14 ani. In acest caz, confirmarea este făcută de episcopul locului, prin aşezarea mâinii episcopului pe capul copiilor şi miruirea frunţii cu ulei sfinţit.

3. Taina Sfintei Împărtăşanii (Euharistia)

Născut la viaţa cea nouă în Iisus Hristos, întărit în ea prin pecetea darului Sfântului Duh, pruncul nou botezat se poate învrednici şi de primirea celorlalte Sfinte Taine. Aşa i se dă lui Taina Sfintei Împărtăşanii sau Cuminecături, prin care, sub chipul pâinii şi al vinului primeşte însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viata de veci. Această Sfântă Taină se mai numeşte şi Sfânta Euharistie ceea ce înseamnă mulţumire, pentru că atunci când a aşezat-o, la Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a mulţumit Părintelui ceresc înainte de a frânge pâinea şi a o da Sfinţilor Apostoli. Sfânta Împărtăşanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe Însuşi izvorul harului, pe Iisus Hristos, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Său.

Mântuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii în Joia Patimilor, la Cina cea de Taină. Atunci, luând pâinea şi binecuvântând-o, a frânt-o şi, dând-o ucenicilor Săi, a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Si luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor» (Matei XXVI, 26-28). După aceea le-a poruncit : «Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea» (Luca XXII, 19).

Sfânta Taină a Împărtăşaniei se săvârşeşte numai de episcop si preot şi numai în cadrul Sfintei Liturghii; ea este miezul şi centrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Darurile ce se aduc spre prefacere în Trupul şi Sângele Domnului sunt pâinea din grâu curat şi dospită şi vinul, tot curat, din struguri.

La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemaţi toţi fiii Sfintei Biserici; ei se pot împărtăşi dacă mai întâi şi-au mărturisit păcatele şi au fost dezlegaţi de preotul duhovnic. După primirea Sfintei Cuminecături se cuvine să nu mai sărute icoana, sau mâna episcopului sau preotului, să-si păzească limba de orice vorbă deşartă, de blestem, de clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup si Sânge pe care l-au primit.

Când ne împărtăşim?

Dat fiind roadele Sfintei Împărtăşanii, Sfânta Biserică porunceşte fiilor ei să se pregătească şi să se împărtăşească cât mai des, îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în preajma unei călătorii mai îndelungate, la caz de suferinţă şi boală, ca şi înainte ca mirii să se învrednicească de Sfânta Cununie. Efectele binefăcătoare ale Sfintei Împărtăşanii apar numai în sufletele celor care au primit-o cu vrednicie. Celor nepregătiţi şi nevrednici le aduce osândă de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27-29).

Rugăciune înainte de primirea Sfintei Impărtăşanii: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, slăbeşte, lasă, milostiveşte-Te şi-mi iartă mie păcătosului, netrebnicului şi nevrednicului robului Tău căderile în păcat, smintelile şi greşelile mele, toate câte am păcătuit faţă de Tine, din tinereţile mele până în ziua şi ceasul de acum, fie cu ştiinţă, fie din neştiinţă, cu cuvântul sau fapta, sau cu gândul, sau cu cugetul, cu deprinderile şi cu toate simţurile mele. Şi pentru rugăciunile aceleia ce fără de prihană Te-a născut pe Tine, ale preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, Maicii Tale, singura nădejde neînfruntată şi ocrotitoarea şi izbăvitoarea mea, învredniceşte-mă fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele, nemuritoarele, de viată făcătoarele şi înfricoşătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, spre sfinţire, spre luminare, spre tărie, spre vindecare şi spre sănătatea sufletului şi a trupului şi spre ştergerea şi pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor şi a deprinderilor mele celor rele şi a nălucirilor de noapte ale duhurilor celor viclene şi întunecate. Că a Ta este împărăţia şi puterea, slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune după primirea Sfintei Împărtăşanii:

Trupul Tău cel Sfânt, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, să-mi fie spre viata de veci şi Sângele Tău cel scump spre iertarea păcatelor. Şi să-mi fie mie împărtăşania aceasta spre bucurie, spre sănătate şi veselie. Iar la înfricoşătoarea şi a doua venire a Ta, învredniceşte-mă pe mine păcătosul ca să stau de-a dreapta măririi Tale, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.

Recomandări înainte de împărtăşire:

Pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului este necesar, pe de o parte, ca omul să se spovedească, iar pe de altă parte să-şi curăţească trupul şi sufletul prin post, cel puţin câteva zile, prin rugăciune şi prin fapte bune. Prin urmare, credinciosul se va pregăti atât sufleteşte, prin evitarea, pe cât posibil, a grijilor lumeşti, prin lepădarea păcatelor şi prin împăcarea cu toţi semenii, cât şi trupeşte, prin post alimentar, prin abstinenţa de la relaţiile trupeşti şi printr-o igienă corespunzătoare a trupului.

Prezentarea în faţa Sfântului Altar a credinciosului în vederea primirii Sfintei Taine, se face respectând următoarele cerinţe: bărbaţii vor fi îmbrăcaţi decent şi vor fi bărbieriţi, femeile vor avea ţinuta decentă şi capul acoperit.

Împărtăşirea cu Sfintele Taine va fi precedată de împlinirea unui canon rânduit de preotul duhovnic la spovedanie şi din citirea din cartea de rugăciuni a celor 12 rugăciuni de dinainte de împărtăşanie.

Nu se pot împărtăşi persoanele care au de ispăşit un canon şi au fost oprite de preotul lor duhovnic.

Recomandări după împărtăşire:

De îndată ce va primi Sfânta Împărtăşanie, credinciosul va aduce laudă lui Dumnezeu şi va citi rugăciunile de mulţumire, rânduite în cartea de rugăciuni.

După ce a primit Sfânta Împărtăşanie, credinciosul va evita să sărute mâna preotului sau icoanele, cu atât mai puţin să mănânce peşte sau alte alimente nepotrivite, pentru ca nu cumva vreo părticică din Sfintele Taine rămasă pe buze sau în gură să fie aruncată afară.

După împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos se ia anaforă.

De la vârsta de şapte ani omul nu mai poate primi Împărtăşania decât precedată de Spovedanie.

Împărtăşirea copiilor sub vârsta de 7 ani:

Biserica primeşte la Sfânta Împărtăşanie pe copilului în vârstă de până la 7 ani fără ca acesta să fi fost spovedit înainte, considerând că păcatele acestuia sunt mici şi Dumnezeu, prin rugăciunile preotului, le iartă. Cu toate acestea copilul trebuie să ţină ajun (să nu mănânce nimic din seara precedentă). După vârsta de 7 ani, toţi copii se vor împărtăşii după rânduiala respectată de toţi credincioşii.

4. Taina Spovedaniei (a Mărturisirii)

Este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în faţa preotului. Mântuitorul Hristos a îngăduit această Taină sfinţilor Săi Apostoli când le-a spus: "Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei XVIII, 18). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa înviere din morţi, când arătându-Se apostolilor le-a zis: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (Ioan XX, 21-23). Puterea de a lega şi dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, dar El a dat această putere şi apostolilor (Ioan XX, 21-23) şi prin aceştia, episcopilor şi preoţilor.

Este Taina prin care se dă credinciosului dezlegarea de păcatele pe care le-a mărturisit cu durere în faţa duhovnicului şi acceptul de a se împărtăşi.

Spovedania se face abia după conştientizarea păcătoşeniei; să fie completă, sinceră, corectă şi cu umilinţă.

Duhovnicul se schimbă decât în situaţii speciale: când a decedat, s-a mutat la o parohie îndepărtată, când credinciosul se mută în altă parohie ş.a.m.d.

Dacă cel care urmează a se spovedi constată că nu s-a mai spovedit de cel puţin un an de zile, acel credincios va trebui sa urmeze aceste îndemnuri, sfaturi:

- îşi va face un proces de conştiinţă ce se manifestă prin aducerea aminte de toate păcatele săvârşite până în momentul spovedaniei. În acest sens, este indicat, recomandat să se cumpere de la magazinul bisericii un îndrumar pentru spovedanie (de preferat cel scris de Protos. Nicodim Măndiţă). Acest îndrumar conţine o enumerare a păcatelor posibile săvârşite de credincios. În cazul în care creştinul sesizează că a făcut anumite păcate pe care le regăseşte aici, îşi va scoate pe o bucată de hârtie toate acele păcate cu care se identifică, desigur fără a avea pe nimeni în preajma sa . Cu această hârtie va merge înaintea preotului duhovnic şi va citi toate păcatele scrise. Credinciosul va evita rostirea numărului păcatului întâlnit în carte (de ex. însuşirea unor numere precum 4, 7, 275, etc.) sau de a aştepta ca preotul să întrebe ce păcate a săvârşit. După ridicarea de la spovedanie, cel care a citit în faţa preotului acele păcate, va merge credinciosul afară din biserică şi va da foc acelei bucăţi de hârtie. Se recomandă de asemenea ca pe respectiva hârtie sau pe carte, să evite bifarea păcatelor pe care le-a făcut sau înmânarea ei preotului duhovnic.

- Înainte şi după spovedanie credinciosul va citi câteva rugăciuni cuprinse într-o carte de rugăciune.

Cum trebuie să ne spovedim?

Recunoaşterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în fata preotului duhovnic. Păcatul apasă conştiinţa noastră ca o piatră şi o răneşte dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se uşurează, inima dobândeşte linişte, conştiinţa câştigă împăcare şi rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite si prin aceasta îşi sporesc frumuseţea, asemenea si durerile se cer mărturisite si astfel sufletul se uşurează.

Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărturisit în fata preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai greşi, cu credinţa puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pentru a nu ne despărti de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului) păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când ne simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi sufleteste, să alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V, 14—15). Si în alt loc ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi însine si adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El — Iisus Hristos — este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele si să ne curătească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8—10).

Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căinta, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte crestinul pentru păcatele săvârsite în felurite chipuri.

Cum ne pregătim pentru spovedanie?

Cerinţele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. Căci postul smereşte trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fata lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi înşine, către ţară, si aşa să păşim către Sfânta Taină a Spovedaniei. Ştiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea si grăieşte Sfântul Apostol Pavel: «Să se cerceteze omul pe sine si aşa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire.

Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite si după cea mai bună socotintă a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de pocăinta, ca de pildă : rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe si îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici si sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însănătosire duhovnicească, spre întărire în virtute si îndepărtare de păcat.

Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepretuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtutilor crestine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc ; din starea de păcat si de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curătia sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vietii spre câstigarea fericirii vremelnice si vesnice.

Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru, pentru viata noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură.

RUGACIUNI

a) înainte de spovedanie

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce pentru păcatele mele ai primit ocară pe cruce si chemi pe cei păcătosi la Tine, zicând : "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară", primeste-mă si pe mine, nevrednicul. Iartă-mi toate păcatele mele si-mi dă harul Tău si binecuvântarea Ta, pentru mila Ta cea mare si nemăsurată ; cu rugăciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tăi. Amin.

b) După spovedanie

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul întelepciunii si al darului, deschide buzele mele ale păcătosului si mă învată cum se cuvine si pentru ce se cade să mă rog. Că Tu esti Cel ce stii multimea cea mare a păcatelor mele. Iată, cu frică stau înaintea Ta ; îndreaptă viata mea, Cel ce îndrepti toată zidirea cu cuvântul si cu puterea cea nespusă a întelepciunii, Cel ce esti liman celor înviforati, si-mi arată calea pe care voi merge. Dă cugetelor mele duhul întelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul întelegerii. Cu duhul temerii de Tine pătrunde faptele mele si duh drept înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele. Cu duh stăpniitor întăreste alunecarea gândurilor mele ; ca în toate zilele fiind îndreptat spre cele de folos cu Duhul Tău cel bun să mă învrednicesti a împlini poruncile Tale si pururea să-mi aduc aminte de mărită venirea Ta, care va cerceta toate faptele noastre.

Că milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

5. Taina hirotoniei (preoţia)

Este Taina care prin punerea mâinilor episcopului se coboară asupra celui în cauză harul divin cu darul de a învăţa, sfinţi şi conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.

Candidatul trebuie să fie botezat ortodox, integral trupeşte, fără să sufere de vreo boală care sa-i interzică practicarea sau îndeplinirea corectă a misiunii.

Harul preoţiei a fost dat prin continuitate apostolică încă din primul veac al creştinismului până azi, fără întrerupere.

Preotul are misiunea de aduce turma încredinţată către mântuire.

Poate fi caterisit în caz că încalcă unul din canoanele Bisericii sau dacă nu ascultă episcopul de care ţine.

6. Taina Cununiei (a Nunţii)

Ce este și care sunt primitorii Tainei cununiei?

Cununia este Taina Bisericii prin care un bărbat şi o femeie, care consimt în mod liber să trăiască împreună în scopul desăvârşirii personale şi a naşterii de copii, primesc harul divin, care sfinţeşte legătura lor.

Primitorii trebuie să fie bărbat şi femeie, să nu fie rude apropiate, adică sub gradul 7 de rudenie și să fie de religie ortodoxă.

Taina cununiei este precedată de Logodnă.

Ce e logodna şi care e rânduiala ei?

Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e rânduită de Biserică în vederea tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri, care s-au făgăduit unul celuilalt. Biserica binecuvântează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba logodnei de cele mai multe ori se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se imediat înaintea acesteia (dar se poate face şi aparte).

Ce trebuie să ia logodnicii cu ei la biserică?

Logodnicii, căci aşa se numesc tinerii care doresc să se logodească, merg la biserică împreună cu naşii, luând cu ei două lumânări, inelul de logodnă şi verighetele.

Ce este inelul de logodna?

Inelul de logodnă este un obiect-simbol cu o vechime remarcabilă şi care a marcat momentul care precede căsătoria încă din antichitate. Toată simbolistica acestui obiect se leagă atât de latura socială, devenind un semn distinctiv pentru viitoarele soţii, cât şi de spaţiul spiritual, în care inelul oferit de bărbat şi acceptat de viitoarea soţie devenea simbolul unirii lor pe viaţă.

Primii despre care se ştie sigur că au purtat inele de logodnă, au fost egiptenii. O dată cu acordarea inelului de logodnă de către bărbat, femeia consimte să-i fie supusă şi să îi dea ascultare deplină până la sfârşitul vieţii. Mai târziu a fost considerat ca un semn al iubirii statornice.

La început ceremonia de logodnă era mai elaborată şi mai importantă decât cea de cununie, care era o simplă împlinire a angajamentului de logodnă. Mult mai târziu, în creştinism, inelul a început să facă parte din ceremonia de nuntă.

Unde se oficiază logodna?

Slujba logodnei se face în naos, adică în sânul Bisericii, înaintea unei mese pe care se aşează Sfânta Evanghelie, Sf. Cruce, sfeşnice cu lumânări şi verighetele de nuntă. Logodnicul stă în dreapta, ca unul care este mai mare şi cap femeii, iar logodnica, la stânga lui, lângă inima lui, ca una care este mai mică decât bărbatul, fiind făcută din coasta lui şi datorându-i supunere şi ascultare, cum recomandă Sf. Simion al Tesalonicului.

Care este rolul naşilor la logodnă şi la cununie?

Atât la logodnă cât şi la cununie, mirii sunt însoţiţi de naşi (nuni). Rolul şi datoria naşilor la logodnă ca şi la cununie este acelaşi ca ale naşilor de la botez. Ei sunt martori şi chezaşi ai temeiniciei făgăduinţelor făcute de viitorii soţi unul faţă de altul şi ai trăiniciei legăturii pentru tot restul vieții. De regulă, ei sunt aceiaşi de la botez, sau urmaşii lor şi trebuie să fie ortodocşi şi cu bună vieţuire creştinească, purtându-se faţă de miri ca niște părinţi şi învăţători ai acestora. În timpul slujbei, naşii ţin în mână făclii aprinse, simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei.

Când se săvârșește Cununia?

Fiind prilej de bucurie si de veselie, Cununia se săvârșește în zilele de sărbătoare, îndată după liturghie, când toți credincioșii se află în biserică.

Când nu se pot face nunți?

Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot face nunți în următoarele zile și răstimpuri de peste an:

a) în cele patru posturi de peste an, ca și în toate zilele de post din cursul anului: miercurea și vinerea, Ziua Crucii (14 septembrie), Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august). Aceasta, pentru că petrecerile și ospețele ce însoțesc de obicei nunta nu se potrivesc cu pocăința și înfrânarea pe care ne-o impune postul (așa prevăd canoanele Biserici: Tâlcuirea la Can. 69 al Sf. Apostoli; can. 52 al Sinodului din Laodiceea și Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 25, trad. rom. p. 318.). In Paresimi este îngăduită la nevoie logodna și aceasta numai în ziua Bunei-Vestiri (daca nu cade în săptămâna Patimilor) și în Duminica Floriilor.

b) în săptămâna brânzei (sau săptămâna albă), care este socotită ca vreme de pregătire pentru post.

c) în săptămâna luminată (dintre Duminica Paștilor și Duminica Tomii), în Duminica Rusaliilor, în răstimpul dintre Crăciun și Bobotează, precum și în ajunul tuturor praznicelor împărătești, pentru ca veselia nunilor să nu întunece sau să ne facă să uităm bucuria duhovniceasca a celor mai mari sărbători creștine.

Unii tineri fac greșeala să se ducă mai întâi la local, pentru a programa petrecerea, arvunesc localul și apoi vin la preot. Există, în ultima vreme, destui care s-au confruntat cu situația neplăcută să programeze petrecerea de nuntă la local și apoi să afle, venind la Biserică, că în ziua aceea nu pot oficia nunta. Pentru a evita asemenea situații, sfătuim pe tineri să vorbească mai întâi cu preotul și să stabilească data și ora exactă a cununiei și numai după aceea să rezerve localul. Este de menționat faptul că în cursul anului liturgic, sunt anumite zile în care nu se oficiază Taina Cununiei. Aceste zile sunt trecute în calendarul bisericesc și trebuie respectate.

Ce trebuie să facă mirii înainte de cununie?

Înainte de primirea Tainei Cununiei cei doi tineri, precum şi naşii lor, se vor spovedi, la preotul duhovnic, cu cel puţin 2-3 săptămâni înainte de oficierea nunții;

Dacă unul dintre cei doi viitor soţ aparţine unei alte religii, decât celei ortodoxe, se va face mai întâi trecerea la ortodoxie a celui eterodox, iar dacă nu a primit Botezul în numele Sfintei Treimi, acela va fi botezat la credința ortodoxă.

Când se programează oficierea Tainei Cununiei?

Programarea slujbei Tainei Cununiei se face numai în biserică (nu prin telefon), duminica după oficierea Sfintei Liturghii (aproximativ ora 12);

Pentru programare se completează o Cerere tip, pe care o găsești la pangarul bisericii; acestei cereri se anexează copii ale certificatelor de botez ale mirilor (prin care aceștia dovedesc că sunt botezați) și copii ale cărţilor de identitate ale mirilor; în ziua cununiei mirii vor avea asupra lor și certificatul de căsătorie, emis de Primărie.

Unde se cuvine să se facă slujba Cununiei?

Slujba Cununiei se cuvine să se facă în biserică, deoarece Cununia este una din cele șapte Taine și aici e locașul sfânt în care se săvârșesc și celelalte Sfinte Taine și pentru că aici se adună și Biserica în înțelesul ei de comunitate, adică obștea credincioșilor din care face parte și care, în felul acesta, se bucură și ia parte împreună cu noi la unul din cele mai de seama prilejuri de bucurie din viața noastră, după cum ia parte și la necazurile și durerile noastre. De aceea, săvârșirea cununiei în casă este îngăduită numai rareori și numai din motive bine întemeiate.

Ce ai nevoie la Cununie?

1.   două verighete (pentru slujba logodnei);

2.   două lumânări de ceară curată;

3.   o sticlă de vin alb ;

4.   o sticlă de ulei;

5.   pişcoturi;

6.   cu două săptămâni înainte de Cununie, mirii vor veni la biserică, vinerea seara la orele 18.00, pentru a se spovedi.

Care e partea cea mai de seamă din rânduiala Cununiei?

Este punerea cununiilor: preotul face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste creștetul mirilor, rostind la fiecare, de cate trei ori, cuvintele: “Se cunună robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) cu roaba (robul) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, apoi le pune pe capul lor, întâi mirelui și apoi miresei.

Ce închipuie “cununiile” care se pun pe capul mirilor?

Acestea sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau odinioară regii și împărații. Ele închipuie podoaba, cinstea și răsplata care se aduc curației și fecioriei mirilor pentru care aceștia sunt încununați ca niște împărați, înzestrați cu puterea de a da viață, a naște copii. De aceea se și cântă pentru dânșii: “Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii!”

După punerea cununiilor, urmează Apostolul (de la Efes. cap. 5, vers 20-33), în care Sfântul Apostol Pavel aseamănă nunta cu legătura sfântă dintre Hristos și Biserică, îndemnând pe miri să se iubească unul pe altul. Se citește apoi Evanghelia în care se istorisește minunea înfăptuită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11).

Urmează o ectenie, după care preotul binecuvântează paharul de obște (comun), adică un pahar cu vin din care da mirilor să guste pe rând, în timp ce se cântă: “Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4).

Ce înseamnă paharul acesta?

Inseamnă, pe de o parte, bucuria și veselia nunții, iar pe de alta, unirea într-un cuget și menirea comună a viitorilor soți pe care ei vor împărtăși-o împreună de aici înainte, având parte de aceleași bucurii și aceleași necazuri. Aceleași lucruri închipuie și bucata de pâine din care se da acum mirilor să guste, odată cu paharul de obște. După aceasta se face înconjurarea de trei ori a mesei de către alaiul de nuntă, format din slujitori, miri și nași.

Ce înseamnă înconjurarea mesei?

Aceasta înconjurare în chip de horă închipuie bucuria prilejuită de nuntă. Si deoarece nunta se face în scopul nașterii de prunci, Biserica ne duce cu gândul la nașterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naștere pe care a prezis-o mai ales proorocul Isaia (7, 14). Pe acesta îl îndeamnă acum Biserica, prin cântare, să dănțuiască împreună cu noi, de bucurie că i s-a împlinit proorocia: “Isaie, dănțuiește! Fecioara a avut în pântece…” etc. Se cântă, de asemenea, și celelalte două cântări de la slujba hirotoniei: “Sfinților Mucenici…” și “Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule… “, care înseamnă că mirii trebuie să se facă părtași ai lui Hristos și ai sfinților Lui, prin viață curată pe care o vor duce și în căsnicie.

Ce contribuții se plătesc la cununie?

În ziua programării cununiei, tinerii care locuiesc în parohie achită suma de 60 lei, reprezentând contribuţia anuală pentru biserică (dacă aceasta a fost achitată pe anul în curs, mirii vor prezenta chitanța doveditoare și vor fi scutiți de această contribuție), iar dacă mirii nu domiciliază în parohie, vor achita suma de 60 lei, reprezentând donaţie pentru biserică;

După oficierea Tainei Cununiei, naşul va achita contribuția pentru Cununie în valoare de 600 lei (din care 300 pentru biserică și 300 pentru slujitori) şi 200 lei pentru cor.

Când admite Biserica desfacerea căsătoriei?

Biserica admite desfacerea căsătoriei doar în două situații:

a) când ambii soți au hotărât să intre în monahism;

b) pe motiv de adulter.

Câte căsătorii sunt permise de către Biserică?

Biserica Ortodoxă îngăduie, cu pogorământ, trei căsătorii. Biserica face acest lucru pentru a nu lăsa pe cei care au divorțat și trăiesc împreună, să viețuiască în păcat, fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Este de menționat faptul că doar prima cununie este Taină, a doua şi a treia cununie sunt doar simple ierurgii. A patra căsătorie este oprită cu desăvârșire în Biserica Ortodoxă.

Când se oficiază a doua căsătorie?

A doua căsătorie se oficiază în cazul în care cei doi miri au mai fost căsătoriți. În cazul în care unul dintre miri nu a mai fost căsătorit, se tine seama de rânduiala primei căsătorii.

Cununia de argint

Există obiceiul destul de răspândit, dar nu generalizat, ca soţii care s-au cununat religios, după o perioadă de 25 de ani de împreună-vieţuire, să marcheze acest eveniment de familie printr-o ceremonie religioasă cunoscută sub denumirea foarte îndătinată, dar improprie, de „cununia de argint”. Aceeaşi ceremonie săvârşită la 50 de ani de căsătorie poartă numele de „cununia de aur”, iar la împlinirea vârstei de 75 de ani de căsătorie - situaţie destul de rară - ea se numeşte „cununia de platină”. Ceremonia, indiferent că este vorba de cea de argint, aur sau platină, poartă greşit denumirea de „cununie”, fiindcă în realitate nu este o slujbă a Tainei Sfintei Cununii, ci o slujbă de mulţumire care nu are nimic comun cu rânduiala Sfintei Cununii.

Aşa cum prevăd rânduielile canonice şi tipiconale, Taina Sfintei Cununii nu se mai readministrează aceloraşi soţi, niciodată, în prima ei formă, ci numai dacă aceştia divorţează şi se recăsătoresc cu alte persoane care nu au mai fost cununate religios, deci cărora nu li s-a oficiat slujba Cununiei. Dacă ei se recăsătoresc după divorţ, li se oficiază slujba de la a doua nuntă.

Fiind vorba deci de o slujbă de mulţumire, la această ceremonie nu folosim nici cununiile, nici paharul cu vin şi pâine, aşa cum nu se face nici înconjurarea mesei pe care este aşezată Sfânta Evanghelie, alături de Sfânta Cruce şi lumânări. Pentru ceremonie folosim doar inelele care vor fi de argint, aur sau platină, după cum este vorba de una din cele trei ceremonii.

Rânduiala ei se săvârşeşte exact ca în cărţile de cult amintite, cu unele mici adaptări la situaţia prezentă şi anume la ectenia mare de la începutul slujbei se adaugă şi cererea aceasta de mulţumire: "Pentru binefacerile ce au fost asupra robilor lui Dumnezeu (numele) în timpul celor 25 (50 sau 75) de ani de împreună-vieţuire”. Această cerere se adaugă şi la ectenia întreită de după Sfânta Evanghelie, ca şi la rugăciunea de mulţumire de la sfârşitul slujbei.

Pentru a marca evenimentul sărbătorit, se obişnuieşte ca să se aşeze în degetele sărbătoriţilor pentru care se oficiază slujba inele de argint, aur sau platină. Din indicaţia pe care o cuprinde Molitfelnicul, reiese că inelele se pun în degetele inelare ale celor pentru care se săvârşeşte slujba de mulţumire, după ce se face cu ele semnul Sfintei Cruci pe Sfânta Evanghelie, cu formula următoare: Se binecuvântează robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin (de trei ori).

Dispense pentru grade de rudenie. Situaţiile în care mirii sunt într-o relaţie  de rudenie

Dacă mirii care doresc să se unească în Taina Nunţii se află în una din situaţiile de rudenie ce necesită acordarea dispensei bisericeşti, preotul este dator să-i întâlnească şi vorbind despre responsabilitatea căsătoriei să încerce să înţeleagă temeinicia hotărârii lor.

Dacă tinerii se află într-o situaţie în care cununia civilă este îngăduită de către stat, dar ea încă nu a fost săvârşită, preotul are îndatorirea de a le explica tinerilor că rânduiala Bisericii diferă de cea a Statului pentru că noi, creştinii, avem obligaţia să păstrăm şi o curăţenie şi o onestitate a relaţiilor sociale şi nu abordăm căsătoria fără să ţinem cont de rânduielile de viaţă creştină.

Atunci când între două persoane există un grad de rudenie, nu se cuvine ca relaţia de rudenie să evolueze spre o relaţie de căsătorie. Amestecarea celor două aspecte duce la o desconsiderare a unor valori duhovniceşti o degradare a conştiinţei morale şi în acelaşi timp are consecinţe şi asupra vieţii familiale.

Dacă persoanele în cauză sunt deja căsătorite civil, accentul trebuie să fie pus pe asumarea responsabilităţii şi înţelegerea nerânduielii în care ei trăiesc dar într-un duh de nădejde. Fiind conştienţi de amalgamul sentimental pe care l-au săvârşit, sperăm să poată ajunge la înţelegerea responsabilităţilor şi evitarea în viitor în anturajul lor a unor situaţii similare.

În fiecare dintre cazurile menţionate mai sus, persoanele respective trebuie să adreseze episcopului, prin intermediului preotului, o scrisoare în care să prezinte situaţia în care se află. Vor fi adăugate  dacă este cazul copia certificatului de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor.

7. Taina Sfântului Maslu

Întemeierea Tainei Sf. Maslu

Maslul este Sfânta Taină în care, prin rugăciunile preoţilor şi ungerea bolnavului cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu spre tămăduirea celui bolnav. După porunca lui Hristos, Apostolii au mers să propovăduiască Evanghelia şi, întâlnind oameni bolnavi, „îi ungeau cu untdelemn şi-i vindecau” (Marcu 16, 3). Harul tămăduieşte trupul de slăbiciuni şi curăţă sufletul de păcate. Săvârşirea acestei Taine s-a transmis episcopilor şi preoţilor. Sfântul Apostol Iacob scrie: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).

Sfinţii Părinţi îndeamnă la săvârşirea Sfântului Maslu. Astfel: „Dacă sufletul este sănătos, boala trupului nu poate să-i cauzeze omului nicio pagubă” (Sf. Ioan Gură de Aur); “Boala, deşi îţi chinuieşte trupul, totuşi îţi mântuieşte sufletul” (Sf. Tihon de Zadonsk);  “Sănătatea trupului îi deschide omului uşa spre multe capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide” (Sf. Tihon de Zadonsk);  “Dacă te molipseşti de vreo boală, nu te deznădăjdui şi nu te împuţina cu duhul; ci mulţumeşte-I lui Dumnezeu, că El se îngrijeşte ca prin această boală să-ţi facă un bine” (Sf. Isaia Pustnicul).

Unde se face Taina Sf. Maslu?

Slujba Sfântului Maslu se face în Biserică. În mod excepţional, această Sfântă Taină se poate face şi la domiciliul celui aflat în neputinţă.

De către cine se oficiază Taina Sf. Maslu?

După predania veche a Bisericii, pentru slujba Maslului este nevoie de şapte preoţi. Atunci când acest număr nu poate fi împlinit, din motive binecuvântate, pot sluji chiar şi numai doi preoţi.

Ce trebuie să aducem la Taina Sf. Maslu?

Credincioşii care participă la această Sfântă Taină aduc la biserică făină, untdelemn şi lumânări, împreună cu un pomelnic pe care îi vor trece, mai întâi, pe cei bolnavi, atât din familie cât şi vecini sau prieteni, apoi pe ceilalţi membri ai familiei. De asemenea, cei care participă la această Sf. Taină, aduc la biserică o haină, care unsă fiind cu undtdelemn sfinţit, va fi purtată de cel aflat în neputinţă.

Care sunt cele mai importante momente ale Tainei Sf. Maslu?

Cele mai importante momente din cadrul Taine Sf. Maslu sunt următoarele:

  • Rugăciunea de sfinţire a untdelemnului, care se rosteşte de 7 ori;

  • Citirea Apostolului şi a celor 7 Evanghelii;

  • Citirea celor 7 rugăciuni de dezlegare, după fiecare Evanghelie;

  • Ungerea cu untdelemn sfinţit, pe frunte şi pe mâini, a credincioşilor din biserică;

Cine participă la săvârşirea Tainei Sf. Maslu?

Conform predaniei Bisericii, la această Sf. Taină participă, mai întâi, cei aflaţi în diferite neputinţe, sau bolnavi, însă pot participa şi ceilalţi credincioşi, deoarece această Sf. Taină nu se săvârşeşte doar pentru cei bolnavi trupeşte, ci şi pentru cei bolnavi sufleteşte. Este greşită statornicia în rândul credincioşilor a următoarei expresii: ,,dacă i se face maslu, ori moare ,ori trăieşte”. Scopul acestei Taine nu este acela de a ,,omorî” oameni, ci de a-i vindeca atât trupeşte cât şi sufleteşte, precum şi iertarea păcatelor celor prezenţi.

Cum întrebuinţăm făina şi untdelemnul de la Taina Sf. Maslu?

Din făina şi untdelemnul aduse la această Sfântă Taină se fac turtiţe mici, pe care le vor mânca cei bolnavi. Untdelemnul şi făina ce rămân, trebuie păstrate într-un loc curat. Acestea pot fi folosite numai cu scopul de sfinţire a vieţii.

Care sunt efectele Tainei Sf. Maslu?

Cei care participă la această Sf. Taină, şi care primesc ungerea cu untdelemnul sfinţit, îşi sfinţesc sufletul, prin curăţirea de întinăciuni şi primesc tămăduire de boli, împărtăşindu-se, astfel, de mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Deschiderea Sfintei Evanghelii ,,pe roşu sau pe negru”, nu înseamnă că cel bolnav mai poate trăi sau nu;

Pentru Sfântul Maslu se vor pregăti şapte beţişoare ce se vor întrebuinţa la ungerea cu untdelemn sfinţit (mir) a celor prezenţi la oficierea Tainei. 

 

DESPRE IERURGII

 

1. Ierurgii în legătură cu naşterea omului:

      - molitfa ce se face mamei după ce a născut, la 8 zile după naştere, la 40 de zile, molitfa ce se face mamei care a avortat ;

2. Ierurgii în legătură cu viaţa omului:

     - logodna, dezlegări şi molitfe, rugăciuni la diferite trebuinţe ;

3. Ierurgii în legătură cu moartea omului:

     - citirea stâlpilor, înmormântarea, parastasele;

4. Ierurgii în legătură cu sfinţirea naturii şi a obiectelor omului:

     - sfinţirea casei (sfeştania), a fântânilor şi a holdelor.

Ce trebuie să ştim despre ierurgii ?

În afară de Sfintele Taine, Biserica Ortodoxă mai are şi alte slujbe speciale pentru sfinţirea omului şi a naturii. Aceste slujbe se numesc ierurgii. Acestea sunt rugăciuni de binecuvântare şi sfinţire a omului în diferite momente şi împrejurări ale vieţii, precum şi de binecuvântarea şi sfinţire a firii înconjurătoare şi a diferitelor obiecte sau lucruri de folos omului.

Rolul ierurgiilor este acela să curăţească şi să binecuvânteze pe om şi firea înconjurătoare sau vietăţile şi lucrurile de care omul are nevoie pentru trai sau pentru mântuirea sufletului şi preamărirea lui Dumnezeu. Căci păcatul primilor oameni a adus stricăciunea şi nefericirea nu numai în viaţa omenească, ci a stricat şi armonia dintru început a firii înconjurătoare, când toate cele ce făcuse Domnul „erau bune foarte”(Fac. 1, 31). Greşeala protopărinţilor neamului omenesc a tulburat si pacea celorlalte vieţuitoare, peste care Dumnezeu îl făcuse pe om stăpân (Fac. 1, 28-30) şi a prihănit pământul, din care omul fusese zidit, pe care e silit să trăiască, din care el îşi trage hrana şi mijloacele de trai. Urmările păcatului au păgubit deci nu numai fiinţa omenească, ci s-au răsfrânt asupra întregii firi, făcând-o să sufere împreună cu omul, să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din stricăciune.

Căzuta sub inraurirea si puterea celui rau, din pricina pacatului omenesc, firea vazuta a capatat, odata cu omul, putinta de a fi adusa din nou la curatenia si armonia dintru inceput, prin venirea Mântuitorului. Imbracand cu adevarat firea omeneasca, Mântuitorul Si-a legat toata viata Sa pamanteasca de natura; mergand pe pamant, a strabatut ogoarele si lanurile, a iubit florile campului si a admirat pasarile cerului, pe care le-a dat pilda omului pentru stralucirea si frumusetea lor, a mancat roadele pamantului, S-a botezat in apa Iordanului, a fost uns cu mir si aromate. Astfel, sfintind El insusi firea omeneasca pe care a purtat-o, Mantuitorul a lasat sfintilor Sai Apostoli si puterea de a sfinti firea inconjuratoare, de a o sustrage de sub inraurirea si stapanirea celui rau (Matei 10, 8; Marcu 16, 17-18), de a o aduce din nou sub inraurirea harului dumnezeiesc, spre slava lui Dumnezeu si spre folosul omului556 (Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, cart. V, trad. rom. p. 128).

De aceea, Biserica Ortodoxa binecuvanteaza toate lucrurile firii: florile si iarba campului, tarinile, livezile si lanurile, roadele pamantului si fructele pomilor, ramurile arborilor, mancarurile si tot ceea ce vine in atingere cu omul, dupa folosul si trebuintele fiecaruia. Ea binecuvanteaza de asemenea si munca credinciosului, ocupatiile si indeletnicirile cu care acesta isi intretine viata, inceputul si sfarsitul oricarei munci, precum si momentele, intamplarile si imprejurarile cele mai de seama din viata noastra, atat cele de bucurie cat si cele de intristare. Toate rugaciunile si slujbele savarsite cu un astfel de scop si in asemenea imprejurari poarta in general numirea de ierurgii.

Care sunt foloasele ierurgiilor?

Prin ele puterea sfintitoare si inraurirea curatitoare a Bisericii se revarsa atat asupra fiintei omenesti, cat si asupra intregii firi, scotand-o de sub puterea blestemului si sfintind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserica, adica prin slujitorii ei, se impartaseste si firii neinsufletite, precum si vietatilor necuvantatoare, harul dumnezeiesc, in masura care le este de trebuinta. Astfel, dupa cuvantul Sf. Apostol Pavel, „orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire, caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Tim. 4, 4-5). Firea vazuta, care pana aici era mai degraba potrivnica omului, devine in felul acesta un mijloc prielnic de trai si un ajutor spre mantuire, fiind impreuna partasa cu omul la preamarirea Ziditorului. Omul, impacat din nou cu Dumnezeu, atrage deci cu sine toata zidirea din nou spre Dumnezeu si o apropie de El, ca totul sa fie strabatut si desavarsit de harul dumnezeiesc. Ierurgiile pregatesc astfel si prevestesc faptura cea noua care va sa vie, transfigurarea creatiunii sau acel „cer nou” si „pamant nou”, pe care le-a vazut Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan in descoperirea primita (Apoc. 21, 1) si pe care le asteptam, potrivit fagaduintei, dupa sfarsitul veacului acestuia (II Petru 3, 13).

Prin ce se deosebesc ierurgiile de Sfintele Taine?

Intai prin aceea ca Sfintele Taine sunt intemeiate de catre Mantuitorul insusi si privesc numai viata omului, sfintind momentele sau imprejurarile cele mai de seama din cursul ei; ierurgiile sunt oranduite de Biserica si au un camp de inraurire mai larg, privind nu numai viata omului, ci si natura (firea) si fapturile necuvantatoare. De aceea unele se si savarsesc in afara locasului bisericesc, in case si in sanul naturii. Al doilea, se deosebesc prin aceea ca Tainele sunt slujbe de temelie pentru mantuirea omului, unele din ele fiind de neaparata trebuinta pentru mantuirea oricarui crestin (ca Botezul, Mirungerea, Pocainta, impartasirea); pe cand, in ce priveste ierurgiile, acestea daca nu sunt toate absolut necesare pentru mantuire, conduc toate la mantuire, aducand sfintire omului si naturii. Ele sustin, in viata credinciosului, harul si sfintenia, pe care le capatam prin Sfintele Taine, facandu-le mai lucratoare.

Mai trebuie spus de asemenea ca ierurgiile au un loc de mijloc intre Taine si rugaciunile individuale ale crestinului. Ele se refera la multiplele trebuinte concrete ale omului, ca si rugaciunile lui individuale. Dar fiind savarsite de preot, aduc o implinire mai sigura a celor cerute, caci in rugaciunea preotului e prezenta Biserica, in numele careia el se roaga si face rugaciunea pentru credinciosi561 (Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Bucuresti, 1980, p. 441; Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti, in „Ortodoxia”, nr. 3, iulie-septembrie, 1985, p. 453).

Unde si cand se savarsesc ierurgiile?

Unele se săvârşesc: a) în biserică, de pildă: molitva mamei la 40 de zile după naştere, sfinţirea vaselor şi a vesmintelor bisericeşti s.a.; altele, în case: sfeştaniile, ierurgiile în legătura cu înmormântarea s.a.; b) în afara bisericii, adică în case, pe câmp etc., de pildă: binecuvântarea caselor, a ţarinilor, a holdelor, a fântânilor s.a.

Cât priveşte timpul în care se săvârşesc, unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători sau date din cursul anului bisericesc, ca binecuvântarea salciei, la Florii şi a ouălor roşii, la Paşti, Aghiasma Mare, la Bobotează; altele insă nu sunt legate de nici un soroc anumit, ci se săvârşesc oricând este de trebuinţă: sfeştaniile prin case, care se fac de obicei miercurea şi vinerea, dezlegările şi rugăciunile la diferite trebuinţe.

 I. Ierurgii în legătură cu naşterea omului:

1) Rânduiala de ziua întâi pentru femeia lăuză, îndată după naştere.  În prima zi, îndată ce femeia naşte un prunc viu, soţul acesteia sau o rudă a proaspetei mame aduce la biserică o sticlă cu apă curată (plată) pentru sfinţire, iar preotul se roagă pentru iertarea păcatelor mamei şi pentru îndepărtarea tuturor răutăţilor şi pentru vindecare. Cu această apă sfinţită se stropeşte casa, lăuza, pruncul şi toţi ai casei. Apoi preotul citeşte trei molitve pentru femeia lăuză, în care se roagă pentru grabnica ei ridicare din patul naşterii, pentru iertarea păcatelor ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala duhurilor necurate şi pentru curăţirea mamei de întinăciunea trupească pricinuită de naştere. În a doua rugăciune, preotul cere Domnului s-o miluiască pe mamă, pe prunc, trimiţându-le îngeri luminaţi si strălucitori, ferindu-i de toată fermecătura si de asuprirea duhurilor rele. Se citeşte si rugăciunea de curăţenie pentru cei care s-au atins de lăuză, considerându-se "necuraţi", după Levitic (12, 1-4). Dacă preotul face această molitfă acasă, stropeşte cu apă sfinţită pruncul, casa şi pe cei ai casei; iar copilul însemnat cu semnul sfintei cruci la frunte, la gură şi la inimă. Din apa sfinţită cu acest prilej se obişnuieşte a se pune în baia (scăldătoarea) copilului, în primele trei zile după naştere.

 2) Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele, la opt zile după naştere.

La opt zile după naştere, este chemat preotul acasă unde se află pruncul născut şi face rugăciunea de punere a numelui copilului. Preotul îl binecuvântează, făcându-i semnul crucii la frunte, pentru luminarea minţii şi a gândurilor; la gură, pentru sfinţirea cuvântului şi a suflării, şi la piept, pentru ferirea inimii de poftele şi patimile trupeşti; apoi îi citeşte o rugăciune pentru punerea numelui. În timpul din urmă, preoţii împreunează această rânduială fie cu cea din ziua întâi, fie cu cea a botezului. Datina de a pune numele pruncului a opta zi după naştere este veche, fiind moştenita din Legea Veche, care orânduise această zi pentru curăţirea pruncilor de sex bărbătesc, prin taierea împrejur şi prin punerea numelui (Lev. 12, 3). Noi, creştinii, am păstrat-o fiindcă şi Mântuitorul însuş a fost tăiat împrejur a opta zi după naştere, când I s-a pus numele de Iisus (Luca 2, 21).

Numele care se dă la botez este de obicei numele naşului sau al Sfântului zilei, sau al altui sfânt pe care părinţii îl aleg copilului ca patron sau ocrotitor. Este bine să se pună nume de sfinţi din calendarul ortodox. Sfântul al cărui nume îl purtăm trebuie să fie pentru noi nu numai un ocrotitor sau păzitor, ci si un model de urmat şi un îndemn statornic spre adevărata vieţuire creştinească.

3) Rânduiala îmbisericirii pruncului şi a curăţirii lăuzei, la 40 de zile după naştere.

La 40 de zile, lăuza luând pruncul vine la biserică, unde i se fac rugăciunile de curăţire si de îmbisericire a copilului. Acestea amintesc momentul când Maica Domnului, la împlinirea zilelor curăţeniei, a adus dumnezeiescul Prunc la templu, unde a fost primit în braţe de dreptul Simeon, binecuvântând pe Dumnezeu că a văzut mântuirea aşteptată de Israel (Luca, 2, 22-30). Preotul citeşte molitvele de curăţire, rugându-se întâi pentru mamă, ca Dumnezeu să o curăţească de întinăciunea lăuziei şi să o învrednicească a intra din nou în sfântul locaş şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine; se roagă apoi pentru prunc, pentru ca Dumnezeu să-l crească, sa-l binecuvânteze şi să-l sfinţească, învrednicindu-l, la vremea cuvenită, de luminarea botezului.

După terminarea rugăciunilor - citite în pronaosul bisericii - dacă pruncul este deja botezat, preotul luându-l pe braţe îl închină la sfintele icoane, ca Domnul Iisus şi Maica Domnului să-l ocrotească în viaţă rostind cuvintele: "Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin"; iar dacă este băiat merge cu el şi în altar, închinându-l în cele patru părţi ale Sfintei Mese şi la Proscomidie, apoi în mijlocul bisericii, rostind de fiecare dată cuvintele de îmbisericire. Şi încredinţându-l mamei îi miruieşte pe amândoi. In caz că pruncul e nebotezat, preotul, după ce l-a luat în braţe, face cu el - din pronaos spre altar - semnul crucii şi miruieşte numai pe mamă, urmând a-l îmbiserici, după botez.

4) Molitfa ce se face la femeia care a avortat copilul.

De se va întâmpla ca femeia sa avorteze copilul, cu voie sau fără de voie, de îndată să alerge la preotul ei duhovnic să se spovedească si să-i citească molitfa de curăţire. În rugăciunea de iertare preotul spune: "...Însuţi şi pe roaba ta aceasta (n) care astăzi a căzut în păcatul uciderii cu voie sau fără de voie şi a lepădat pe cel zămislit într-însa ....vindecă-i durerile, sănătate şi putere trupului şi sufletului dăruieşte-i şi cu înger de lumină păzeşte-o de toată năvălirea nevăzuţilor vrăşmaşi...".

II. Ierurgii în legătură cu viaţa omului: logodna, dezlegări şi molitfe, rugăciuni la diferite trebuinţe;

1) Logodna

Ce e logodna şi care e rânduiala ei?

Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e rânduită de Biserică în vederea tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri, care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba logodnei de cele mai multe ori se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se imediat înaintea acesteia (dar se poate face şi aparte).

Ce trebuie să ia logodnicii cu ei la biserică?

Logodnicii, căci aşa se numesc tinerii care doresc să se logodească, merg la biserică împreună cu naşii, luând cu ei două lumânări, inelul de logodna şi verighetele de la cununie.

Ce este inelul de logodna?

Inelul de logodnă este un obiect-simbol cu o vechime remarcabilă şi care a marcat momentul care precede căsătoria încă din antichitate. Toată simbolistica acestui obiect se leagă atât de latura socială, devenind un semn distinctiv pentru viitoarele soţii, cât şi de spaţiul spiritual, în care inelul oferit de bărbat şi acceptat de viitoarea soţie devenea simbolul unirii lor pe viaţă.

Primii despre care se ştie sigur că au purtat inele de logodnă, au fost egiptenii. O dată cu acordarea inelului de logodnă de către bărbat, femeia consimte să-i fie supusă şi să îi dea ascultare deplină până la sfârşitul vieţii. Mai târziu a fost considerat ca un semn al iubirii statornice. La început ceremonia de logodnă era mai elaborată şi mai importantă decât cea de căsătorie, care era o simplă împlinire a angajamentului de logodnă. Mult mai târziu, în creştinism, inelul a început să facă parte din ceremonia de nuntă.

Unde se oficiază logodna?

Slujba logodnei se face în naos, adică în sânul Bisericii, înaintea unei mese pe care se aşează Sfânta Evanghelie, Sf. Cruce, sfeşnice cu lumânări şi verighetele de nuntă. Logodnicul stă în dreapta, ca unul care este mai mare şi cap femeii, iar logodnica, la stanga lui, lângă inima lui, ca una care este mai mică decât barbatul, fiind făcută din coasta lui şi datorandu-i supunere şi ascultare, cum recomandă Sf. Simion al Tesalonicului.

Care este rolul naşilor la logodnă şi la cununie?

Atât la logodnă cât şi la cununie, mirii sunt însoţiţi de naşi (nuni). Rolul şi datoria naşilor la logodnă ca şi la cununie este acelaşi ca ale naşilor de la botez. Ei sunt martori şi chezaşi ai temeiniciei făgăduinţelor făcute de viitorii soţi unul faţă de altul şi ai trăiniciei legăturii pentru tot restul vietii. De regulă, ei sunt aceiaşi de la botez, sau urmaşii lor şi trebuie să fie ortodocşi şi cu bună vieţuire creştinească, purtându-se faţă de miri ca niste parinţi şi învăţători ai acestora. În timpul slujbei, naşii ţin în mână făclii aprinse, simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei.

2) Dezlegări şi molitfe

În molitfelnic, cartea de căpetenie a preotului ce cuprinde slujbele Sfintelor Taine şi Ierurgii, există un capitol denumit dezlegări şi molitfe. La nevoie, credinciosul poate solicita preotului să i se citească:

- Rugăciunea pe care o citeşte arhiereul sau preotul pentru iertarea tuturor păcatelor celor de voie şi celor fără de voie şi pentru tot jurământul şi blestemul;

- Rugăciunea pentru cei ce sunt în blestem şi pe sine însuşi cu jurământ s-au legat;

- Rugăciune pentru dezlegarea de blestem;

- Rugăciunea pentru împăcarea celor învrăjbiţi;

- Molitfele Sfântului Vasile cel Mare;

- Molitfele Sfântului Ioan Gură de Aur.

Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gura de Aur numite şi exorcisme, sunt cele mai puternice rugăciuni împotriva duhurilor necurate din oameni şi case. Ele se citesc numai de preoţi şi duhovnici batrâni care au viaţa curată şi sunt mari postitori şi care au dezlegare de la duhovnicii lor să le citească, căci dacă le citesc preoţi tineri, fără post şi viaţă cât mai curată, diavolii chinuiesc mai tare pe cei bolnavi şi nu ies din oameni, ba uneori se răzbună cu mari ispite asupra celor care au citit molitfele.

Moliftele de izgonire a diavolilor din oameni şi chiar din animale se citesc numai în zile de post, mai ales la miezul nopţii în biserică, în faţa icoanelor făcătoare de minuni sau lângă racla cu moaşte ale sfinţilor. Atât preotul care le citeşte cât şi cei bolnavi de duhuri necurate împreuna cu rudele şi însoţitorii lor, trebuie să ţină post negru cel putin o zi şi o noapte, uneori chiar trei zile.

Când bolnavii posedaţi de duhuri rele nu se vindecă, se va face spovedania generala a celor bolnavi şi a rudelor lor, ca nu cumva cineva dintre ei să fi făcut păcate grele şi să fi rămas nespovedite.

3) Rugăciuni la diferite trebuinţe

Pentru diferite nevoi ale credincioşilor, Biserica a rânduit diferite rugăciuni :

- la felurite neputinţe şi boli,

- celor tulburaţi de duhuri necurate;

- la construirea unei case, a unei fântâni, la diferite lucrări în grădină etc.;

- la vremuri de secetă sau de necontenirea ploilor.

III.Ierurgii în legătură cu moartea omului: citirea stâlpilor, înmormântarea, parastasele 

1) Slujba la ieşirea cu greu a sufletului.

Trebuie să ştie orice creştin care are în îngrijire un bolnav, netransportabil, să cheme preotul acasă pentru a-l împărtăşi grabnic. Să nu aştepte până bolnavul nu mai poate vorbi, devine inconştient sau intră în comă, când preotul nu-i mai poate administra sfintele taine. 

Când se constată că un bolnav trage cu greu să moară, sau nu poate sa-şi dea sufletul, să cheme preotul pentru a-i citi slujba de "ieşire cu greu a sufletului". În cadrul acestei slujbe, care se săvârşeşte la capul bolnavului, preotul se roagă pentru iertarea păcatelor celui aflat pe patul suferinţei şi pentru ca Dumnezeu să-i fie îndurător în "cumpăna cea dreaptă" a sfârşitului, cerându-i despărţirea sufletului de trup.  După citirea unor tropare, preotul  citeşte o rugăciune pentru sufletul cel osândit spunând: "Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Atotţiitorule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului; Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, ne rugăm şi cu umilinţă cerem Tie: sufletul robului Tau (N), dezleagă-l de toată legătura şi-l slobozeşte de tot blestemul, căci Tu eşti Cel ce dezlegi pe cei legaţi şi ridici pe cei căzuţi, nădejdea celor deznădăjduiţi. Porunceste, dar, Stăpâne, să se dezlege în pace sufletul robului Tău şi să se odihnească în locaşurile cele veşnice cu toţi sfinţii Tăi, prin Unul-Născut Fiul Tău cu Care împreună bine eşti cuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de-viaţă-făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

2) Citirea stâlpilor;

În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă după amiaza sau seara, pentru a săvârşi slujba "stâlpilor". Această slujbă este o rugăciune scurtă pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din cele patru Evanghelii. Pentru aceasta, se pregăteşte din vreme o căţuie în care se aprinde cărbune şi se pune tămâie, care este dată la vremea cuvenită preotului pentru a tămâia trupul mortului.

De reţinut:

  • Unii credincioşi pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai că este inestetic şi nepractic, dar constituie şi o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situaţii, este indicat să se cumpere de la biserică ori de la magazinele specializate o căţuie (obiect destinat pregătirii tămâiei şi tămâierii) sau să se confecţioneze un astfel de obiect, cu deosebita grijă, de un meseriaş priceput.
  • Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia să se folosească drept “foc” sau “jar” spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum şi miros neplăcut, anihilând mirosul aromat al tămâiei şi afectând respiraţia celor prezenţi. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniţă şi căţuie.
  • In timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura rânduiala slujbei. Cei care ţin lumânări aprinse în mâini să fie atenţi să nu aprindă hainele celor din jur şi să aibă grijă să nu curgă ceara pe jos, fie că sunt în casă, la capela mortuară sau în biserică.
  • Dacă în ziua respectiva este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea şi alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu greşi, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt şi perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.
  • După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toată noaptea, să se citească de credincioşii mai evlavioşi, din sfintele Evanghelii şi Psaltirea.
  • Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun poveşti, ci se păstrează o atitudine solemnă.
  • Unii credincioşi, în situaţia când decedatul nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când şi-a dat sufletul, solicită preotului la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge “mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare”. Într-adevar, Biserica ne învaţă că “trecerea cuiva din viaţă fără spovedanie şi fără grijanie (adică ultima împărtăşire, înainte de a-şi da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci si un mare păcat pentru cei ai lui, ramaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă”. În ultima vreme s-a renunţat la această practică de pomenire, pentru a nu scoate în evidenţă prin aceasta indiferenţa sau neglijenţa familiei faţă de cel mutat dintre cei vii.

 3) Înmormântarea

Preotul merge la casa celui mort căruia îi citeşte aici rânduiala obişnuită. Merge apoi la biserică în fruntea unui convoi funerar format astfel: cel ce duce crucea, cel cu coliva şi vinul, cei cu steagurile, coroanele şi sfetnicul. Numărul opririlor diferă de obicei după numărul răspântiilor. În practică se fac trei opriri în numele Sfintei Treimi. Mortul este pus în biserică cu picioarele înainte apoi se aprind lumânări în Sfetnice special rânduite în jurul sicriului. După slujbă mortul este dus la groapă unde preotul toarnă peste el vin amestecând cu ulei în semnul crucii. Sicriul este coborât în mormânt unde preotul aruncă pământ în formă de cruce cu mâna sau lopata.

Pentru a afla mai multe în legătură cu înmormântarea vezi: http://www.ortodoxism.ro/carte.shtml 

HOTĂRÂRI ALE SFANTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMANE

în legătură cu moartea omului

Hotararea luata in sedinta din 15 iunie 1928, privind incinerarea:

1. Preotii sa previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia ca, in cazul cand cineva dintre ei ar voi sa se incinereze, Biserica la va refuza orice asistenta religioasa;

2.  Inainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului, la care cimitir se va inmormanta cel decedat;

3.  Celor ce totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa li se refuze orice serviciu religios, atat la moarte, cat si dupa moarte".

Hotararea nr.506, din 1949, privind inmormantarea sinucigasilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178)

    "Slujba inmormantarii sinucigasilor <> să fie facuta numai de catre un singur preot si nu in locasul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahilul, savarsind slujba dupa ritual redus. Sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari".

 

4) Parastasul

După înmormântare preotul merge la casa răposatului şi face rânduiala propriu-zisă a răposatului.

Coliva de la parastas simbolizează trupul celui adormit şi este simbol al învierii.

Zilele în care se mai pot face parastase sunt:

la trei zile după moarte-în nădejdea învierii şi amintirea ridicării din mormânt a Mântuitorului în a treia zi sau-atunci începe putrezirea trupului afară de inimă.

la nouă zile – în cinstea celor nouă cete îngereşti (atunci începe să putrezească inima)

- pomenirii se mai fac la 3, 6, 9 luni şi la un an, apoi în fiecare an la data morţii (de obicei).

* * *

Sfaturi practice şi rânduieli bisericeşti

în legătură cu moartea omului

Cum trebuie să fie sfârşitul adevăratului creştin?

In rugăciunile ei, Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu, între altele, «sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace...», adică în pace cu toata lumea si cu cuget împăcat, liniştit, fără teama de moarte.

Care este grija si datoria creştinească cea mai de seamă a celor vii faţă de cei ce-si dau sufletul?

Ca aceştia din urmă să moară spovediţi şi împărtăşiţi si cu lumânarea aprinsă in mână.

De ce este atât de trebuincioasă spovedania si împărtăşirea în pragul morţii?

Pentru că mărturisirea păcatelor, mai mult decât oricând în cursul vieţii, aduce celui pe moarte iertarea acestor păcate, liniştirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu si cu semenii pe care ii va fi nedreptăţit, urât sau păgubit cu ceva, sau cu care va fi fost certat. Cat priveşte Sfânta împărtăşanie, ea, fiind arvuna vieţii veşnice, alcătuieşte merindea cea mai scumpă si mai de pe urmă, de care nici un creştin nu trebuie lipsit. Aşa ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi adunaţi în Sinodul I Ecumenic de la Nicea (325), in cel de al 13-lea canon al lor: «Iar pentru cei ce pleacă (din viată), să se păzească si acum legea veche si canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă si cea mai trebuincioasa...». Sfântul Trup si Sânge va fi pentru sufletul celui raposat cel mai bun tovaras, scut si apărător in fata Tronului Judecaţii. Iar trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie este socotita, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija.

De ce se pune lumânare aprinsă in mainile celui ce trage să moară?

Pentru că lumina este, pe de o parte, călăuza sufletului pe calea cea fără de întoarcere, risipind întunericul morţii, iar pe de altă parte ea închipuie pe Hristos si Evanghelia Sa, căci El a spus: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-Mi urmeaza Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Avand deci lumanarea in mainile sale, omul trece la cele de dincolo impreuna cu Hristos si avand cu el „lumina vietii” celei vesnice, pe care a primit-o inca de la botez.

De ce se trag clopotele bisericii când moare cineva?

Ca să vestească si celorlalţi membri ai parohiei ca unul dintre ei i-a părăsit, să-i îndemne la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toti zic: „Dumnezeu sa-l ierte!”) si să le aducă si lor aminte ca toti sunt muritori.

De ce se scalda trupul răposatului si apoi e îmbrăcat în haine curate?

Urmând pilda celor dintâi creştini (Fapte 9, 37), spălăm trupurile răposaţilor, în semn de curăţire, cu apa curată, care aduce aminte de apa botezului, arătând cu aceasta că cei răposaţi au trăit crestineste. Apoi imbracam trupurile in haine noi si curate, inchipuind vesmantul cel nou al nestricaciunii, cu care ele vor invia la ziua judecatii (I Cor. 15,42-44).

Pentru ce se aseaza trupul răposatului in sicriu si cu fata spre răsărit? Se asează in sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte de putrezire, si pentru a arata ca trupul se afla sub acoperamantul Celui Prea Înalt si se odihneşte sub umbra Celui Atotputernic (Ps.90,91). Se aseaza cu fata spre rasarit, ca si la botez, pentru ca dinspre Rasarit ne-a venit Hristos, lumina cea adevarata, si tot dinspre Rasarit va veni El la judecata viitoare (Matei 24, 27). Trupul e acoperit cu o panza albă, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos.

De ce se pune icoana sau cruce pe pieptul celui repausat?

Pentru a arata ca crestinul isi da duhul in Hristos, intru Care si Caruia I se incredinteaza la moarte.

Ce slujba se face la casa celui repausat?

Indata dupa moarte sau inainte de inmormantare, preotul savarseste la casa repausatului panihida sau panahida. Numele acestei ierurgii vine de la cuvantul grecesc Pannihis, care inseamna priveghere sau slujba de toata noaptea, deoarece panihida inlocuieste priveghiile, adica rugaciunile din timpul noptii, care se faceau odinioara in biserici, in ajunul praznicelor mari, sau in case, la capataiul celor repausati. Aceasta slujba e o prescurtare a slujbei inmormantarii, fiind alcatuita din rugaciunile incepatoare obisnuite, troparele de la inceputul slujbei inmormantarii, rugaciunea «Dumnezeul duhurilor si al tot trupul...» in care ne rugam pentru iertarea si odihna celor raposati, apoi "vesnica pomenire". Apoi se citesc evangheliile care in popor sunt numite stâlpi.

Cand se face inmormantarea?

De obicei a treia zi dupa moarte, cand se face pentru raposat si prima Pomenire si cand, dupa credinta noastra, sufletul celui repausat paraseste pentru totdeauna pamantul si locurile pe unde a trait, pentru a se inalta la cer.

De ce trupul celui repausat e adus la biserica inainte de a fi inmormantat si aici i se face slujba inmormantarii?

Pentru ca aici raposatul se afla pentru cea din urma oara in mijlocul parohiei sau al obstii crestine in care a trait. El isi ia acum ramas bun nu numai de la cei ramasi in viata, ci si de la locasul sfant unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat si impartasit. Si, dupa cum in biserica a primit botezul si imbisericirea, adica inceputul vietii sale in Hristos, se cuvine ca tot aici sa i se faca si cea din urma slujba, aceea care binecuvanteaza sfarsitul vietii sale pamantesti si intrarea pe poarta vesniciei.

Slujba inmormantarii este oare aceeasi pentru toti cei repausati?

Nu. Biserica a intocmit patru randuieli deosebite ale slujbei inmormantarii: una pentru credinciosii laici sau mireni in varsta, a doua pentru pruncii si copiii pana la sapte ani, a treia pentru diaconi si preoti de mir si a patra pentru calugari si arhierei.

Care este partea cea mai de seama din slujba inmormantarii credinciosilor?

Partea cea mai de seama din slujba inmormantarii credinciosilor este molitva de dezlegare («Dumnezeul duhurilor si al tot trupul»), urmata de rugaciunile de iertare, rostite de preot. În acestea, preotul roaga pe Dumnezeu sa dezlege sufletul celui raposat, de orice blestem sau afurisenie, sa-i ierte tot pacatul sufletesc si trupesc, ca sufletul lui sa se odihneasca impreuna cu dreptii, iar trupul sa se dea inapoi firii, desfacandu-se in cele din care a fost alcatuit.

Ce înseamnă: „Veşnica pomenire”, care se cântă repausatului la sfârşitul slujbei inmormântării, la punerea în mormânt si la parastase?

Prin aceasta ne rugam lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El sa-Si aduca pururea aminte de cel raposat, cum s-a rugat talharul pe cruce: „Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta!”, iar, pe de alta, noi, cei vii, sa pastram o neintrerupta aducere aminte de dansul, sa nu-1 lasam in uitare, ci sa-1 pomenim totdeauna, rugandu-ne pentru dansul.

Ce este si ce inchipuie coliva, care se face la inmormantari si parastase?

Coliva inchipuie insusi trupul mortului si este totodata un semn vazut al credintei noastre in inviere si nemurire, deoarece este facuta din boabe de grau, pe care insusi Domnul le-a infatisat ca purtand in ele icoana sau asemanarea invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada trebuie sa se ingroape mai intai in pamant si apoi sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (Ioan 12, 24). De aceea, la binecuvantarea colivei de către preot, si anume, când se cântă «Vesnica pomenire», rudele si prietenii mortului ridica tava (farfuria) cu coliva, leganand-o pe maini, in semn de comuniune sau legatura cu raposatul. Acelasi lucru inchipuie si gustarea din coliva, dupa binecuvantarea ei. Acelasi rost il are si coliva simpla, neinsotita de vin, adusa de cei vii in biserica la ziua numelui lor, spre cinstea si pomenirea praznicului sau Sfintilor sarbatoriti in acea zi sau spre pomenirea mortilor care poarta numele acelor sfinti.

Ce sunt pomenile si ce rost au ele?

Pomenile sau praznicele mortilor sunt mesele care se fac in cin-stea si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese fratesti, cu care era impreunata in vechime slujba inmormantarii. Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie facuta pentru pomenirea si folosul mortilor, ca de pilda hainele sau lucrurile care se dau saracilor si care sunt binecuvantate de preot printr-o molitva deosebita.

Ce trebuie sa credem despre cei ce isi dau trupurile sa fie arse la crematoriu?

Arderea trupului inseamna nimicirea lui. De aceea, isi ard trupurile dupa moarte numai cei ce isi inchipuie ca totul se sfarseste cu moartea si ca dupa moarte nu mai e nimic. Dar noi, crestinii, credem cu tarie in vesnicia sau nemurirea sufletului si in invierea trupurilor, adica in realcatuirea lor din elementele din care au fost compuse si in reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate si rasplatite impreuna cu sufletele cu care au si vietuit pe pamant. Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, intru care locuieste Sfantul Duh, precum zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 3, 16-17; 6,19). Se cuvine deci sa fie cinstit si ingrijit si dupa despartirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaste, adica ramasitele trupesti ale Sfintilor, pastrate uneori m chip minunat, sunt o dovada vie a cinstirii pe care noi o dam trupurilor si a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarna in trupurile celor ce I-au bine placut. De aceea, noi ingropam pe morti in pamant, pentru ca Dumnezeu insusi a zis lui Adam: „ca pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Fac. 3, 19).

Pentru ce se pune cruce la capataiul mortilor?

Pentru ca Sfanta Cruce este semnul credintei celui adormit, semnul lui Hristos si al biruintei Lui impotriva mortii. Crucea, care strajuieste deci mormantul crestinului, arata ca cel ce doarme sub scutul ei a adormit intru Hristos si cu nadejdea ca se va scula impreuna cu El la invierea cea de obste.

Prin ce se arata grija noastra fata de cei repausati?

Prin inmormantarea lor dupa datina crestineasca si prin savarsirea rugaciunilor si slujbelor oranduite de Biserica pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie sa pomenim pururea pe raposati si sa ne rugam pentru dansii, atat in rugaciunile noastre personale, de fiecare zi, cat si prin slujbele si randuielile asezate de Biserica pentru aceasta, la soroacele cuvenite.

Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor raposati?

Ziua a treia, a noua si a patruzecea dupa moarte; la trei, sase si noua luni si la un an dupa moarte; apoi in fiecare an pana la sapte ani dupa moarte.

De ce se face pomenirea la aceste soroace?

Se face la trei zile, in cinstea Sfintei Treimi, intru Care ne mantuim si in amintirea invierii celei de a treia zi a Domnului, Care, sculandu-Se din morti, S-a facut parga sau incepatura si chip al invierii celor adormiti; la noua zile, pentru ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele noua cete ingeresti si in amintirea orei a noua in care Domnul, inainte de a muri pe Cruce, a fagaduit talharului Raiul, pe care ne rugam sa-1 mosteneasca si raposatii nostri; la patruzeci de zile (sase saptamani), in amintirea inaltarii la cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile dupa inviere, pentru ca sufletul celui raposat sa se inalte si el la cer; la trei luni, la sase luni, la noua luni si la un an, in cinstea si slava Sfintei Treimi, dupa pilda crestinilor din primele veacuri, care praznuiau in fiecare an ziua mortii mucenicilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo. Termenul de sapte ani, cand se face pentru cea din urma oara datornica pomenire anuala a raposatului, e numar sfant (cele 7 zile ale facerii lumii) si se socoteste ca atunci trupul omului e cu totul desfacut in tarana. De aceea, in randuiala manastirilor, atunci cand se implinesc sapte ani de la ingroparea calugarilor, se face dezgroparea osemintelor si asezarea lor in racla sau osuar, ori in gropnita de obste.

Cum se numeste slujba care se face la aceste soroace, pentru pomenirea repausatilor?
In cartile de slujba se numeste panihida (panahida), dar in popor poarta de obicei numirea de parastas, de la cuvantul grecesc Paristimi a se infatisa inaintea cuiva, a mijloci, deci rugaciune de mijlocire pentru raposati. Parastasul nu e altceva decat o prescurtare a slujbei inmormantarii. Partea de capetenie o alcatuiesc rugaciunile de dezlegare si iertare, rostite de preot la sfarsitul slujbei, urmate, ca si la inmormantare, de «Vesnica pomenire». La parastas se aduc intru pomenirea celui raposat coliva, paine si vin din care se toarna jos peste mormantul celui raposat.

Se pot face parastase in tot timpul anului?

Nu se pot face parastase in urmatoarele zile si rastimpuri din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru ca Duminica, amintind ziua invierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de intristare.

b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca in unele biserici se fac parastase Duminica, cel putin in Duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se intuneca bucuria Praznicului cel Mare al invierii.

c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intaia din Postul Mare, sambata Sf. Teodor.

d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii.

e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.

In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi si vineri), deoarece in aceste zile nu se face Liturghie obisnuita sau deplina (can. 49 Laodiceea).

Ce sunt „sarindarele”?

Cuvantul «sarindar», de la cuvantul grecesc sarantafia, inseamna pomenirea unui raposat sau a unui pomelnic intreg de raposati la 40 de Liturghii in sir, mai ales in primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne indeamna sa facem Sf. Simion al Tesalonicului. La sfarsitul celor 40 de Liturghii se face parastas si se pomenesc raposatii tuturor credinciosilor care au dat pomelnice, ceea ce se numeste dezlegarea sau slobozirea sarindarelor.

Când se fac pomenirile morţilor în timpul anului?

Biserica pomeneste pe raposati in toate sambetele de peste an. Sambata e ziua din cursul saptamanii inchinata amintirii tuturor sfintilor si raposatilor, pentru ca cuvantul Sambata (adica Sabat) inseamna odihna; e ziua in care Dumnezeu S-a odihnit dupa zidirea lumii si in care, deci, cerem si noi odihna celor raposati, dupa ostenelile si alergarea din aceasta viata si pentru ca Sambata e ziua in care Mantuitorul a stat in mormant cu trupul, iar sufletul s-a pogorat la iad, ca sa elibereze din el pe toti dreptii cei din veac adormiti. Parastasele care se fac duminica, mai ales in orase, nu sunt potrivite cu bucuria invierii, pe care o praznuim in aceasta zi.

Care sunt sâmbetele morţilor?

Biserica face pomenirea de obşte a tuturor repausatilor in anumite sambete din cursul anului, numite sambetele mortilor, si anume:

a) Sambata Rusaliilor (numita si Mosii de vara, adica ziua de pomenire a mosilor si stramosilor nostri), pentru ca pogorarea Sfantului Duh, care se va serba a doua zi, sa se faca si asupra celor adormiti, izbavindu-i din stricaciune si din pedeapsa. Se aduc la biserica si se impart la morminte mancaruri, fructe, haine si vase (oale si strachini).

b) Sambata lasatului sec de carne (numita Mosii de iarna), deoarece Duminica urmatoare fiind inchinata pomenirii infricosatei Judecati, facem rugaciune pentru raposati, ca Dumnezeu sa Se indure de ei la Judecata de apoi. Se mai obisnuieste, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire in Sambata a doua, a treia si a patra din Postul cel Mare, pentru ca in celelalte zile din acest timp al Postului nu se savarseste Liturghie si deci nu se pot face nici parastase pentru cei raposati; de asemenea, in Sambata lui Lazar, dinaintea Floriilor, cand praznuim amintirea invierii lui Lazar de catre Domnul, rugandu-ne ca Domnul sa invieze si pe raposatii nostri, la vremea cuvenita. De altfel e ultima data cand se mai pot face parastase pana la Duminica Tomii.

IV. Ierurgii în legătură cu sfinţirea naturii şi a bunurilor omului: sfinţirea casei (sfeştania), a fântânii, a holdelor.

1) Sfinţirea casei (sfeştania)

Ce este sfeştania?

Sfeştania este denumirea populară pentru Agheasma Mică sau Sfinţirea cea mică a apei. Din punct de vedere teologic sfeştania este o ierurgie.

Când se săvârşeşte?

Ea se săvârşeşte de către preot în biserică în prima vineri din fiecare lună, seara, iar în casele credincioşilor oricând cer credincioşii, mai puţin în săptămâna de după Sfintele Paşti sau de după Crăciun. Sfeştania se săvârşeşte în toate posturile de peste an, precum şi în zilele de post de peste săptămâna, miercurea şi vinerea. Cine poate, este bine să săvârşească sfeştanie în toate posturile. Cine nu poate, să o facă cel puţin în Postul Mare. Slujba sfeştaniei cuprinde sfinţirea apei, stropirea cu apă sfinţită a celor prezenţi şi a tuturor camerelor; după caz, se adaugă dezlegări de blesteme, de farmece, de jurăminte, rugăciuni pentru împăcare, pentru ajutor şi pentru sănătatea trupească şi sufletească a celor ce locuiesc în casă.

Care sunt roadele ei?

Prin stropirea cu Agheasmă, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc, se îndepărtează aşadar prezenţa răului din casă, se iartă păcatele cele mici, gândurile cele rele, mintea se curăţă de lucrurile cele spurcate, bolile se izgonesc şi se dă sănătate sufletului şi trupului; se binecuvântează casa cu har de la Dumnezeu, cu lumină divină.

Casa nesfinţită, ca şi omul nebotezat, este vulnerabilă lucrării celui rău, poate fi bântuită de duhuri rele şi de răutăţile oamenilor, de vrăjitorii sau blesteme. Însă casa sfinţită şi cei ce locuiesc în casa sfinţită şi binecuvântată sunt ocrotiţi în faţa tuturor relelor, dacă ei înşişi nu aduc răul în casă prin săvârşirea lui.

Pregătirea :

Cine doreşte a chema preotul pentru a săvârşi sfeştania în casă, trebuie să ştie cum să se pregătească pentru aceasta. Mai întâi, cei din casă trebuie să se spovedească şi  postească, să se ferească de ceartă, duşmănii sau alte rele. În al doilea rând, casa în care urmează a se face sfeştania trebuie să fie curată. Este de neînchipuit să stropim cu apă sfinţită o casă murdară sau neîngrijită şi asta pentru că orice slujbă de sfinţire săvârşită de preot este echivalentă cu aducerea lui Dumnezeu în casă.

Cele necesare la sferştanie:

Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă, orientată spre răsărit, se vor aşeza următoarele:

1. un vas larg la gură cu apă curată;

2. un mănunchi de busuioc;

3. câte un bol cu făină şi altul cu zahăr;

4. o pâine, o sticlă de undelemn şi una de vin;

5. o căţuie cu cărbune aprins şi tămâie ;

6. sfeşnice cu lumânări de ceară;

7. un pomelnic cu cei vin din casă ;

8. o icoană (dacă căsuţa nu se află în faţa unei icoane aşezate pe perete) ;

9. un prosop curat pe care preotul îşi va şterge mâna după sfinţirea apei ;

Programarea sfeştaniei:

Pentru organizarea mai bine a programărilor, notează numărul de telefon al părintelui paroh şi sună spre orele 19.00, după ce ai mai contactat câţiva vecini de pe scară, care vor putea beneficia şi ei de slujba sfeştaniei împreună cu tine. Nu te ruşina să-l mărturiseşti pe Dumnezeu şi vecinului tău !


Text preluat de pe: Sfintele Taine și ierurgii (sfantulambrozie.ro)