Ev. Matei 25, 31-46
Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.
Predica
Judecata cea din urmă
O mare taină şi în acelaşi timp o învăţătură de temelie a credinţei noastre creştine ne descoperă Sf. Evanghelie de astăzi; cuvintele, gândurile şi faptele noastre, singura zestre pe care o luăm cu noi din lumea aceasta vor fi judecate, vor fi cântărite.
Nimeni nu va rămânea în veci să stăpânească pământul acesta.
Precum este adevărat că suntem muritori şi că nimeni nu se poate sustrage tributului morţii, tot aşa de adevărat este că vom fi judecaţi. "Rânduit este omului odată să moară, iar după aceea să fie judecat" (Evrei 9, 27), zice Sf. Apostol Pavel; iar în alt loc, mai pe larg, ne învaţă, zicând: "Noi, toţi oamenii, trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare, după faptele sale cele săvârşite în trup, să primească ori bine ori rău" (II Cor. 5, 10).
De aceea Sf. Evanghelie a judecăţii începe solemn şi grav: "Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte ciobanul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Şi atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Mat. 25, 30-34)... "Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui" (V. 41)...
Biserica numeşte acest moment "Înfricoşata Judecată". După Sf. Evanghelie există o judecată pentru tot ceea ce facem. Există deci şi o răspundere, un răspuns, pentru care ne rugăm la Sf.
Liturghie şi alte slujbe, când zicem: "răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos să cerem", răspuns bun în faţa Ziditorului.
Aşa după cum orice lucru construit de mintea şi de mâinile noastre e făcut să răspundă unui rost, unei nevoi a vieţii, cu atât mai mult Ziditorul ne-a creat cu un rost, cu o chemare în existenţă, cu o menire, pentru care trebuie să şi dăm socoteală, răspuns.
Viaţa fiecăruia, după Sf. Scriptură, este o chemare la existenţă şi un dar; o răspundere faţă de darul primit şi o judecată; o calificare a faptelor noastre din partea lui Dumnezeu însuşi. O valorificare a lor de către Acela prin care am fost nu numai zidiţi, ci şi mântuiţi. Acela care ne cunoaşte, care a luat trupul nostru şi ispitele, ne-a purtat păcatele (I, Petru 2, 24).
Prin Iisus vom fi judecaţi! "Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22). Ne va judeca Fiul Omului, fratele nostru, cum se numeşte El chiar în Sf. Evanghelie de astăzi (Matei 25, 40). Ne va judeca El după Sine, după chipul Lui, cum am fost zidiţi şi căzând noi, a luat El apoi chipul nostru ca să-l ridice la slava la care a fost destinat dintru început şi pe care El ne-o descoperă acum, cu atâta strălucire, cum spune însuşi: "Va veni Fiul Omului întru slava Sa... înconjurat de sfinţii îngeri... şi va şedea pe tronul slavei Sale". La ce înălţime este chemat omul! Căci noi suntem judecaţi, calificaţi de El şi după El, pentru că la strălucirea slavei Lui suntem meniţi să ajungem.
Tatăl despre El a zis: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am voit, întru care voia Mea e împlinită, pe Acesta să-L ascultaţi" (Matei 3, 17; 17, 5). Asupra Domnului prin aceste cuvinte s-a şi pronunţat judecata Tatălui, pentru care Sf. Maxim Mărturisitorul vede în jertfa Mântuitorului pe cruce, "judecata judecăţii". Iar în El, în asemănarea slavei lui, vom fi noi judecaţi, căci trebuie să ajungem ca El, cum spune Sf. Evanghelist Ioan: "Ştim că atunci când El se va arăta, vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este" (I Ioan 3, 2). Împărăţia Lui se va întemeia cu cei asemenea Lui în iubire, adevăr, curăţie, pace.
Judecata înseamnă bucuria întâlnirii şi conştiinţa răspunderii.
Aceste două stări în faţa lui Dumnezeu trebuie să le privim împreună pentru că îşi au temeiul în acelaşi izvor: Dumnezeu este izvorul şi al iubirii, şi al dreptăţii, şi al bucuriei şi al judecăţii. Cum exclamă psalmistul: "Mila şi judecata Ta voi cânta Ție, Doamne" (Ps. 100, 1). În Dumnezeu "Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat" (Ps. 84, 11).
Dreptatea este una din razele iubirii, spun Sfinţii Părinţi. Căci mai adâncă şi mai cuprinzătoare, izvor a toate, e iubirea. "Precum un grăunte de nisip nu trece cât o grămadă de aur, tot aşa şi dreapta judecată a lui Dumnezeu nu trage în cumpănă cât mila Sa", zice Sf.
Isac Sirul. Dacă este adevărat că orice conştiinţă vinovată aici, pe pământ, se înfioară în faţa judecăţii, niciodată frica nu poate şi nu trebuie să umbrească bucuria strălucitoare a celei de a doua veniri.
De altfel, judecata este o parte integrantă, organică a Evangheliei, iar Evanghelia este Vestea cea bună. Mai mult, judecata este chiar încununarea Evangheliei, e plata, secerişul roadelor, adeverirea nădejdii creştinului. E ziua Domnului, "începătorul şi plinitorul credinţei" (Evrei 12, 21), care vine acum să desfiinţeze păcatul, răul şi moartea. "Moartea nu va mai fi", spune Apostolul Ioan (Apoc. 21, 4). Judecata vine să reveleze că ultimul cuvânt în existenţă nu e nici păcatul, nici suferinţa, nici moartea, ci viaţa. Şi ce bucurie va fi mai mare decât desfiinţarea răului? Mântuitorul însuşi porunceşte pentru acel moment: "Ridicaţi capetele voastre" (Luca 21, 28).
În sfârşit, sensul judecăţii şi al nemuririi se descoperă şi mai profund din întâlnirea "faţă către faţă" cu Domnul vieţii, pentru care ne rugăm tainic la Sf. Liturghie: "Şi ne dă nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale"... (rugăciune după Sf. Împărtăşanie).
Unii creştini se îndoiesc de adevărul învierii şi al judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu. Dar adevărul acesta este tot aşa de mare ca şi când ai vorbi despre zi şi noapte. Şi după cum eşti sigur că după zi vine noapte, tot aşa de siguri trebuie să fim şi de acest adevăr al sfârşitului lumii întregi şi al judecăţii. Noi, creştinii vom fi judecaţi după Evanghelia lui Hristos (Ioan 12, 48).
În lumina Evangheliei, "fiecare din faptele sale sau se vor preamări, sau se vor osândi", cum spune o cântare din rânduiala Prohodului.
Sf. Scriptură ne descoperă că o primă judecată se face sufletului după moarte, după cum vedem din pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Sufletul drept are parte de fericire îndată după moarte, precum cel mort în păcate nepocăite are parte de pedeapsă.
Nici fericirea celor drepţi şi nici osânda celorlaţi nu este definitivă.
Adevărata şi definitiva judecată va avea loc, după cum ne învaţă Sf. Evanghelie de astăzi, după învierea trupurilor, când fiul lui Dumnezeu va veni a doua oară, "să judece viii şi morţii". Nu va veni în chip smerit ca întâia oară, ci în chip preamărit, pe norii cerului, înconjurat de sfinţii îngeri. Nu va veni să mântuiască lumea, căci pentru aceasta a venit întâia oară, ci va veni să judece lumea. "Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului" (Ioan 5, 22-27).
Pentru ce este trebuinţă să se facă această judecată? Pentru patru pricini. Mai întâi, să se arate întru aceasta dreptatea lui Dumnezeu, atât în răsplătirea faptelor bune, cât şi în pedepsirea faptelor rele. În al doilea rând, trebuie să se laude faptele cele bune înaintea îngerilor şi a oamenilor, după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: "Să nu judecăm pe cineva înainte de vreme, ci să aşteptăm venirea Domnului care luminează toate cele ascunse". În al treilea rând, judecata omenească greşeşte foarte mult în viaţa aceasta, căci de cele mai multe ori se judecă după cele din afară; greu se pot deosebi cei buni de cei răi, cei drepţi de cei păcătoşi. În ziua judecăţii, care va fi dreaptă, adevărata primăvară a veşniciei, se vor cunoaşte lămurit toţi. Cei răi vor sta ca nişte pomi uscaţi, fără podoabă, gata de aruncat în focul cel veşnic. Drepţii, ca nişte pomi încărcaţi de roade, vor sta în aşteptarea Domnului. Atunci, "dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrii din Liban se va înălţa". A patra pricină pentru care trebuie să aibă loc această judecată este faptul că aici, pe pământ, de multe ori drepţii pătimesc, iar cei răi au parte de bine. Domnul trebuie să arate pricina pentru care a dat aici păcătoşilor norocire, iar drepţilor pătimire. Toate acestea, ziua judecăţii le va descoperi (După Mărturisirea păcătoşilor).
Toate întrebările judecăţii sunt întrebări despre iubire, despre iubirea concretă, cu fapte, nu despre filosofia ei, ci despre faptele ei: faptele sunt măsura vieţii.
"Se vor aduna înaintea Lui, citim în Evanghelie,... toate neamurile şi va despărţi pe unii de alţii... şi va zice Domnul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii".
Desigur, împărăţia iubirii, căci Dumnezeu este iubirea, şi de aceea a fost trimis Fiul Său în lume, să ne înveţe iubirea, despre care acum şi cere să se dea mărturie. "Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Mat. 25, 35-37).
Răspunsul va fi răspunsul unei iubiri cu adevărat curate şi fără semeţie. Ca şi când ei nu ar fi ştiut că săvârşesc un lucru atât de mare: slujind pe om, îl slujesc pe Dumnezeu: "Doamne, când Te-am văzut noi... flămând,... străin, însetat,... în închisoare... şi Ți-am slujit"? "Şi răspunzând, împăratul va zice lor: Amin, zic: întru cât aţi făcut unora dintr-aceşti fraţi ai mei mai mici, Mie mi-aţi făcut".
"Atunci va zice şi celor din stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Nu Mi-aţi dat hrană sau apă, haină sau adăpost, îngrijire sau uşurare în suferinţa Mea".
Observăm cum accentul cade în cele din urmă pe aceste cuvinte: "Întru cât aţi făcut unora dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut" şi "întru cât n-aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut". Mântuitorul se identifică cu noi, cu toţi. Şi uniţi în conştiinţa Lui divin-umană cu toţi, egoismul, săvârşirea păcatului în El este total învinsă.
Iar cât ne priveşte pe noi, ştim că trebuie să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Însă, în vederea judecăţii trebuie ceva şi mai mult; trebuie să ajungem să-l iubim ca pe însuşi Hristos, care este model, loc de întâlnire şi de unitate pentru noi toţi. Gândind mai adânc, înţelegem cât este de greu să iubim egal pe toţi, în timp ce nu suntem mereu egali cu noi înşine; nici noi, nici semenii noştri. Îl iubesc pe aproapele ca pe mine; iar eu nu sunt un etalon absolut al iubirii. Acest mod este numai o treaptă.
Iisus Hristos este modelul suprem al iubirii (Ioan 13, 1). Şi El făcându-se una cu noi toţi, cu semenul meu, eu îl iubesc pe acesta ca pe Hristos; văzând în el o valoare divină, îl iubesc dumnezeieşte. De aceea se zice despre sfânt că el "după Dumnezeu, iubea pe orice om ca pe Dumnezeu". E posibil deci, ca şi în noi să fie învins egoismul, păcatul. Aici este taina cea mare a vieţii creştineşti. Nu numai că Fiul lui Dumnezeu a luat chip de rob, şi s-a făcut întru asemănarea noastră (Filip, 2, 7), dar s-a şi identificat cu lumea, mai ales cu cei în necaz, în durere.
În aceştia trăieşte Hristos. Aşa încât, dacă ai dat unui sărac o haină, însuşi lui Hristos i-ai dat. De ai chemat la masa ta un flămând, ai ospătat pe Domnul. De ai primit în casa ta şi de-ai culcat în patul tău un străin, pe El, stăpânul vieţii şi al morţii, l-ai ocrotit. De ai cercetat vreo văduvă şi de ai pus încălţăminte în picioarele unui orfan, pe fiul lui Dumnezeu l-ai încălţat. De ai pătruns în temniţă şi ai alinat un suflet ce pătimeşte, ai alinat inima Domnului. Iată, în toţi aceşti oropsiţi ai sorţii trăieşte Domnul Iisus Hristos. Trebuie să o ştim şi să o spunem şi altora, Iisus trăieşte în lumea aceasta prin cei în suferinţă.
Apropie-te de ei, alină-le durerile, mângâie-le necazurile, potoleşte-le foamea, astâmpără-le setea, şi Domnul te va răsplăti la venirea Sa.
Milostenia ta străbate cerul şi pătrunde în faţa Tronului Dumnezeiesc, spune Sf. Ioan Gură de Aur. Fă-o cu inimă curată şi cu toată dragostea! N-ai haine să dai? Dă pâine. N-ai pâine? Dă bani. N-ai bani? Cercetează pe cei bolnavi. Cuvinte ai. Mângâie-i pe aceştia! Şi aceasta se va socoti ţie. Căci chiar un pahar de apă dat în numele Domnului şi acela nu ţi se va trece cu vederea. Avem atâtea mijloace prin care putem dobândi împărăţia lui Dumnezeu. Să căutăm şi să vedem şi vom găsi destule mijloace prin care să te numeri în ceata celor din dreapta.
Să nu creadă nimeni că vom avea vreo scuză la venirea Domnului. De aceea socoate: ce faci, ce vorbeşti şi cum trăieşti.
Pentru că toate acestea ţi se vor lua în seamă.
Hristos nu ne va întreba atunci ce nume am purtat, ce rang social am avut, ce bogăţii sau ce podoabe ne-au înconjurat. El ne va întreba doar atât: ce bine ai făcuit în lume? Trecând printr-o asemenea cercetare şi rămânând în ea neclătinaţi, curaţi cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, noi nu avem a ne teme de "înfricoşătoarea" cercetare şi judecată: "cei ce biruiesc, de aici se înalţă", zice Biserica.
Dar dacă nu ne judecăm pe noi înşine acum şi aici, şi nu cunoaştem printr-o adâncă şi sinceră căinţă curăţirea, iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu oamenii, fiecare, în chip firesc, ceea ce este în realitate se va descoperi atunci. Noi nu ştim clipa venirii Domnului. Credem în ea şi o mărturisim, dar n-o putem şti şi nici bănui! De aceea, fiecare clipă a vieţii noastre să fie o clipă de apropiere către Hristos. Şi fiecare clipă a vieţii s-o trăim astfel ca şi când ar fi ultima şi ca şi când atunci ar veni Domnul.
Să folosim timpul cât Iisus este încă Mântuitorul nostru, să ne pregătim, să ne spovedim şi să ne împărtăşim cât mai des, ca a doua venire să fie pentru noi prilej de bucurie şi de slavă, nu de osândă şi durere.
Doamne, Iisuse Hristoase, dăruieşte "sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a Ta". Amin.
Pr. Ion Cârciuleanu