Carnavalul și Degradarea Conștiinței: Despre Cea Mai Veche Capcană a vrăjmașului
Ceea ce numim astăzi carnaval, în zilele noastre, în preajma Postului Mare, nu este doar o sărbătoare a cărnii în sensul trivial al cuvântului. Este o sărbătoare a „cărnii” în sensul cel mai adânc și tragic: al trupului lăsat pradă instinctului, desprins de suflet și de Dumnezeu. Dacă privim lucrurile doar prin lentila sociologiei sau a antropologiei, vedem doar coaja: culoare, muzică, libertate aparentă. Dacă privim însă cu ochii duhovnicești, descoperim un mecanism vechi de mii de ani, o capcană perfidă prin care vrăjmașul reușește să despartă pe om de Hristos fără ca măcar să simtă că se îndepărtează.
Pentru a înțelege această cădere, trebuie să ne întoarcem la rădăcini. Carnavalul modern este moștenitorul direct al bacanalelor și saturnaliilor păgâne. Acolo nu era vorba de distracție nevinovată, ci de un ritual sacru al haosului și al iadului . Era o liturghie răsturnată
, în care omul nu se mai împărtășea cu Hristos, ci cu forțele instinctuale ale naturii căzute , cu răul . Se suspendau legile, se răsturnau ierarhiile, iar omul, în loc să se înalțe către Dumnezeu, cobora în abisul ființei sale necălite, acolo unde nu mai există rușine, nu mai există conștiință, nu mai există persoană, ci doar instinct și mulțime.Și iată cum lucrează astăzi această capcană, mai subtil ca oricând. Demonicul nu vine cu furie și scrâșnire, ci vine ca o adiere ușoară care adorme veghea sufletului. El nu forțează poarta, ci o mângâie până când aceasta se deschide singură. Începe cu o simplă stimulare a patimilor: priviri, sunete, ritmuri care dezgolesc sufletul de gândire. Apoi, încetul cu încetul, omul își pierde discernământul. Nu mai știe ce e bine și ce e rău pentru că rațiunea i s-a înecat în beție și zgomot. Vinovații devin eroi, iar pudoarea, o glumă proastă. Rușinea, care este semnul că harul mai locuiește încă în inima omului, piere cu desăvârșire. Și atunci, când rușinea a murit, totul devine posibil.
Și nu vorbim aici de abstracțiuni. Fiecare carnaval din marile orașe ale lumii lasă în urma sa victime: trupuri violate, vieți distruse, copii traficați, conștiințe anesteziate. Este rodul firesc al unui mediu în care omul a fost redus la instinct, iar persoana a fost transformată în obiect. Trupul, care este templu al Duhului Sfânt, devine marfă de expus și consumat. Și în acest haos generalizat, vrăjmașul nu face decât să culeagă roadele , ceea ce omul însuși i-a oferit.
Dar să înțelegem bine care este scopul ultim al acestei înscenări. Dacă diavolul ar vrea doar un păcat, un exces izolat, ar fi prea puțin pentru răutatea lui. El vrea dezintegrarea completă a persoanei. Vrea ca omul să ajungă atât de fragmentat în interior, atât de gol de Dumnezeu, încât să nu mai poată găsi calea înapoi. Vrea ca, prin repetarea an de an a aceluiași tipar de pierdere a controlului, omul să creadă că aceasta este normalitatea. Să creadă că a trăi fără frâu, fără rugăciune, fără conștiință, este libertate. Și iată cum, pas cu pas, exercițiul îndepărtării de Dumnezeu devine un mod de viață. Omul nu-L mai respinge pe Hristos în mod declarat, ci devine pur și simplu incapabil să-L mai simtă.
Iar această stare, această insensibilitate la prezența lui Dumnezeu, această goliciune sufletească pe care omul încearcă zadarnic s-o umple cu tot mai mult zgomot și tot mai multă plăcere senzorială, nu este altceva decât iadul început aici, pe pământ. Iadul nu este doar o pedeapsă care vine după moarte; iadul este această incapacitate de a-L mai iubi pe Dumnezeu, această orbire a sufletului care nu mai poate vedea Lumina. Iar carnavalul, în forma sa cea mai deznădăjduită, este un sacrament al acestui iad, o liturghie a morții sufletești, oficiată de o lume care a uitat de ce a fost creată.
Și atunci, ce ne rămâne de făcut? Să fugim îngroziți în peșteri? Nu. Ci să ne trezim. Să învățăm din nou să deosebim duhurile. Să înțelegem că bucuria nu se află în beția care ucide, ci în Euharistia cea de taină, în care ni se dă însuși Trupul lui Hristos. Să redescoperim că adevărata libertate nu este să facem orice ne taie capul, ci să fim atât de uniți cu Dumnezeu, încât să nu mai vrem nimic din ceea ce ne desparte de El.
Căci acesta este deznodământul: sau ne lăsăm purtați în iad si in haos, sau ne regăsim în Hristos. Și doar cei care își păzesc trează inima vor putea vedea, dincolo de măștile lumii acesteia, Fața cea adevărată a Lui Dumnezeu.
Preot Vasile Sebastian Zaverjinschi